Febra de gheaţă

Febra de gheaţă


Timpul aduce febra de gheaţă, de viaţă, ura se-ascunde pe unde,
rachete cochete, cu plete, berete, aurul nu are valoare, sufletul nu are valoare, iar cuvintele ne găsesc oriunde. Roua, cum este ea, nouă, aşa să ne fie visele, precum caisele, curcubeul, puternic cum este Regele Leul, cerceii soarelui, îi poartă domnişoarele. Izvorul, mohorul, aducătorul de noroc, pace şi moarte. Cel mai bine îmi amintesc mâna mamei mele, semăna cu o ramură de copac, îmi inspira respect şi uimire, avea un trecut, mă ţinuse şi pe mine, dar câte obiecte, toate utile nu au trecut prn acea mână, de la spălat haine la gătit, călcat? I-am sărutat mâna când eram mic, apoi am ţinut-o de mână când abia mai mergea. Izvorul. Mesteacănul. Cerul.


Când nu mai am puterea să mă tem sau când mă voi teme, când voi ajunge la termen, când voi scrie ultimul poem, când cerneala din stilou se va cerne, când pasărea va cânta ultimul cântec înainte de impactul cu glonţul, când cenuşa va fi uscată, când coala va rămâne curată, când voi privi în gol.când voi desena cheia sol, fără să mai urmeze o notă, când tăcerea va deveni bigotă, atunci moarte a mea, să apari în splendoare, cu ochii de jar, cu sânii dezveliţi, cu pşărul despletit şi vom pleca împreună, îndrăgostiţi.

Credeam cândva că poeţii sunt fericiţii acestui pământ, apoi am aflat că fericirea se desparte-n silabe ca orice cuvânt, la început scrii versuri triste, cu timpul sinţi nevoia să preiei schimbul celor care au murit cu surâsul pe buze, poate de aceea poeţii ca şi nebunii se cred călăuze.

BORIS MARIAN