Nu e mult, nu e puţin

Nu e mult, nu e puţin


Poetul ajunse la capătul câmpiei. Aerul proaspăt îl îmbăta mai mult.
Mai avea puţin până la Marea Prăpastie, dincolo îl aşteptau cei dragi. O harpă se înălţa singură ca o pasăre de noapte. Cornul de berbec şuiera fără să fie cineva pe aproape. Şuiera singur. Proapăt, şuieră cornul de berbec. Toată lumea şuieră – proaspăt, proaspăt, un cadavru se ridică, strigă – proapăt aer proaspăt. O şcoleră îmi spune, lasă naibii prostiile, nu mai pune la grămadă poeme, dileme, boeme, simt că plesnesc de lene, am şi eu gene, adică sunt genială, cu puţină sfială.
Fratele meu geamăn tace. Mai tânăr cu o viaţă. Străvechiul cristal ne cuprinde în apele sale. Privim în jur, vedem pe George din Strasbourg, căldura laptelui mamei rămâne în inima copilului, când mama e ucisă, rămâne inimna copilului, când copilul este ucis nu mai rămâne nimic, doar amintirea, o pasăre tăcută cu aripile strânse, care cade mereu şi nu mai atinge niciodată pământul. Singur sunt cu mine pe acest plan oceanic, suliţă de stea. Ce fac? Mor în fiecare zi câte puţin.Aşteptam să fiu atacat de o frunză, răul pornise de la un sâmbure nimerit pe pământ, din care crescuse un arbore înalt, dar pericolul venea de la o anumită frunză, poate căzuse deja, poate se rotea încă-n aer, poate nu se ivise încă, aşteptam, frumuseţea implică anumite riscuri, nu este aşa, prieteni?

Boris Marian