Scrisoare de credit

Scrisoare de credit


Templierii erau şi bancheri. Patetici campioni ai credinţei? Poate. Dioşie, melancolie, pălirea unei glorii pe cale de îmbătrânire. Eu nu mă tem de bătrâneţe, de mine însumi nu mă tem şi morţii chiar îi dau bineţe ştiind că pot mereu s-o chem. E libertatea doar minciună, un chip de a fugi mereu, nu sugerez, nu sunt de vină, nici sufletul nu e mai greu decât o pană din prelunga, multicoloră coadă-n stea a Păsării Măiestre, dungă pe-o margine de pat-saltea, degeaba facem paşii-n aer, dansul s-a demodat de mult, priveşte scopul, periscopul şi te gândeşte la adult, la cel ce-ncet se duce unde doar libertate este, doar că nimicul nu se-ascunde, el te loveşte ca un par, ne îndoim din spate, gemem, uităm de scopuri şi de băţ, unde sunt sclavii lui Spartacus ce se luptau, cu ei învăţ. Iar răul, precum bine spune cel înţelept, nici nu a fost, nici binele nu prea există, luăm camionul drept în piept, ia viaţa-n mână, o striveşte, întoarce timpul faţă-dos, bate-l la fund să-l doară-n fese, îmi spune totul chip frumos.


O, tu ce-ai încercat să vrei, să poţi, să spui, nu fii din stei,nu spui nimic, doar vorbe. Poate că există şi o altă viaţă, altă experienţă, fără trup , dureri, fără temeri, pierderi, poate altă faţă, trebuie să fie un alt Nicăieri. Ştim şi poate nu ştim, credem şi nu credem, ne-ndoim, e bine, nu minţim mereu, Dumnezeu e singur, ascultaţi cum geme şi ne cheamă, crede că e Dumnezeu.


Totul este să-ţi păstrezi caracterul, spuse profesorul părăsind parterul cu capul chel în jos, pe fereastra deschisă, ajunse, ciudat, pe o narcisă, sunt un om oarecare, nu luaţi exemplu, templul grecesc este numai un templu, priviţi, de pildă, la Harold Lloyd atârnând la etajul o sută doi, să te plimbi cu o fată de Ziua Victoriei, înseamnă să ierţi toate erorile, spune profesorul, pune mâna pe clanţă şi pleacă din şcoală într-o ambulanţă.

BORIS MARIAN