Mi-e dor de ironia şi zâmbetul oricui

Mi-e dor de ironia şi zâmbetul oricui

Sătul de numai două războaie mondiale şi alte mici măceluri, sânge, puroi, fecale, de lacrimi imposibil a fi recompensate, îmi este dor de-un zâmbet, de-o ironie... plată. Aş mai glumi cu îngeri, dar îngereasa mea pe un catarg mă leagă, s-ascult doar spre a tăcea, un fericit Ulise
mă cred Calypso, Circe, sirenele zadarnic bârfesc c-aş fi ferice, dar nu mă plâng, mi-a Kafka maestru, bun amic, sunt ca şi el ba Samsa, ba un biet K. ucis.

Ah, ofta şoarecele, lumea mea se face mai mică, eram fericit, acum am ajuns în ultima cameră, în colţ este o capcană, ce fac? Schimbi direcţia, şopteşte motanul şi pe loc înghiţi animalul.

Structura râsului se desfăcu îndouă, o parte se dete la dreapta, o parte la stânga şi mijlocul rămase uscat. La mijloc nu vreau să ajung. Acolo trăiesc ... morţii. De ce fata zmeului nu ştie nimic despre soare? Nu i-a spus mama ei, este fata zmeului-soare, nu are voie să iasă din casă, nu trăieşte pe acest tărâm. Dar fata zmeului nu vrea să părăsească tărâmul ei. Dar prâslea năzdrăvanul este prieten cu zmeul pentru că par a fi răufăcători, se ajută între ei, sunt chiar rude, vorbesc numai despre bine, se urăsc pe ascuns.

Am fost însemnat, strigă profesorul, sunteţi însemnat, i-am răspuns, nu, am fost însemnat să mor prea devreme, strigă profesorul sufocându-se , dar am învins. Nu există soartă, moire, existăm doar noi, cei însemnaţi să învingem mereu. Îl ascultam, frunzărind o revistă de informare generală, unde te uiţi, strigă profesorul, asceza este al nemuririo secret, eu vorbesc de soarta fiecăruia-n parte, belşugul este semnul unwei mari decăderi, vezi şi exemplul Romei antice. De enervare profesorul îşi reteză singur capul, manevrând greşit ghilotina.
BORIS MARIAN