Se făcea

Se făcea


Se făcea că eram Harun Al Rashid, aveam un harem imens, dar peste toate era stăpână chiar stăpâna inimii mele. Ea tăia şi spânzura în cetatea Bagdadului. Ce era să fac? M-am deghizat în derviş, pornind pe meleaguri străine. Am văzut mari vărsări de sânge, foamete, înşelăciuni. Am revenit în cetate. Nimeni nu mai ştia cine sunt. Stăpâna inimii mele mă aştepta la palat, dar nu m-a recunoscut. I-am vorbit, nu m-a recunoscut, i-am spus cine sunt, nu m-a crezut, a pus să mi se taie capul pentru neruşinarea de a mă da drept Harun Al Rashid. În clipa în care călăul ridica hangerul să-mi taie capul, m-am trezit. Eram în seraiul meu şi calculatorul aştepta răbdător să vadă ce mai îmi trece prin minte.


De ce să iubeşti moartea dacă nu ai înţeles bucuria unei păsări cântând, nici strălucirea ascunsă în ochii profesorului, de ce să iubeşti moartea când nici nu o cunoşti? Profesorul se uită lamine, apoi îmi şopteşte, ai grijă ce vorbeşti, sunt doar copii în jurul tău, ai grijă.

O idee este mai importantă decât o catedrală, spuse profesorul închinându-se pe ascuns, fereşte-te să devii victima adevărului, adăugă suflându-şi cu putere nasul, dar adevăratul creator de iluzii? Am întrebat eu, naiv ca o gură de incendiu, ştiind că afectarea este semnul indiferenţei. Pe bulevard bătea un vânt mai uşor decât frunza, casele păreau solfegii şi sonate solidificate, există un scop în toate, pentru a-l înţelege trebuie să te desfaci de tine, băltoacele aurite de soare ne orbeau, vorbeam şi ne certam în gând, tăceam ca două afeturi de tun.

Boris Marian