Un adevăr, poate două

Un adevăr, poate două


Femeia şi bărbatul visau că Zeul îi visa. Zeul îi vis, în timp ce cânta. Timpul s-a născut şi a căpătat nume, pe când cerul nici nu exista. Aşa credeau mayaşii. Mai greu este să te naşti în La Mancha. Calul tău poartă aripi. Fotoliul tău este calul tău. Câinii te ascultă. Oamenii beau mult şi vorbesc şi mai multe. Iar cavalerul de La Mancha porneşte pe câmpii pline de schelete şi vizionate de vulturi, corbi. Femeile îi duc dorul. O slugă pe cât credincioasă, pe atât de înţeleaptă îi păzeşte raţiunea în stare de ebuliţie. După multe peripeţii Marele Hidalgo a fost învins de o rază de lună. Feriţi-vă de luna plină.


Toate câte sunt, există sau în sine sau în altceva. Ne informează Spinoza. Poţi adăuga orice vrei, tot asta înseamnă. Trăieşti o viaţă, pare un mileniu, cîci mii de griji te cheamă, te frământă, e scurtă dimineaţa, iar amiaza e şi mai scurtă, noaptea e flămândă. Atunci aprinzi o lampă-n întuneric şi scrii, precum chinezii antici, fluturi, ce zboară în lumină, fără teamă, de grija morţii, împăcat, te scuturi.


Citesc o povestire scrisă de un individ pe care din diverse motive îl detest, dar omul scrie bine. Este vorba de un ospiciu unde se ascunde personajul pentru a scăpa de armată. Evident amor, tipologie, nu este, desigur, „Salonul nr. 6”, dar merge. Păcatcă un milion de oameni pot scrie la fel. Cehov a fost unul. Asta mă sperie în proză. Întotdeauna, înaintea ta este un titan, iar alături, milioane de mici scriitoraşi.


Doamne, lipseşte-n de voce, de buze, harpiile au chip de muze, sfincşii pieptoşi dau lapte copiilor, diavolii ne împart jucăriile, pământul devine posac şi bătrân, viermele urcă pe soclu, stăpân, maimuţele vin şi ne-nvaţă istoria, Doamne, numai a Ta este gloria.


BORIS MARIAN