Cum nu am devenit huligan

Cum nu am devenit huligan


Spre deosebire de Sebastian, eu nu am devenit huligan. Nu este singura deosebire. Printre altele, locul și data nașterii mele diferă de ale scriitorului MS. Părinții mei au ajuns în Caucaz după o cursă contra-cronometru cu moartea, de la Herța la Stavropol, apoi la Mahacikala, apoi în Ural, la Orsk, apoi în România, în 1945. În Rusia, un oarecare i-a strigat mamei – jidanco, păcat că nu te-a omorât Hitler. Tatăl meu nu era un atlet, dar l-a pus la punct pe huligan. Ajuns în România, nu știam că sunt și eu jidan. La vârsta de cicni ani, adică în 1946, bunicul a insistat să mi se facă brit-mila, adică circumcizia. M-a durut. În școală am avut colegi evrei, nu îi băgam în seamă, că erau burghezi și voiau să plece cu părinții în Palestina. Ai mei erau comuniști. Făsă carnet, că partidul celor ce muncesc l-a întrebat pe tata, care luptase în Spania republicană, de ce a venit din URSS nechemat de partid. Nu mi-a spus nimeni jidan în școală. În clasa a zecea un oarecare îmi spunea șmelț, nu știam de ce, știu că i-am tras o bătaie cum merita. Atât. Prietenii și cunoscuții mei au început să se ducă spre Sudul numit Palestina. La o vizită medicală, la comisariat, prin clasa a zecea, un mujic cu pantaloni bufanți m-a întrebat – mă, tu ai corespondență cu rudele din Israel? Nu, am răspuns cu toată sinceritatea. Comisia se uita la puța mea. Minți, părinții tăi au. I-am întrebat pe părinți, nici vorbă. Deși aveam un unchi - ministru israelian, poate de aceea, nici tata nici mama nu corespondau cu frații și surorile din Israel. Abia în 1965, mama, săraca, a ajuns să-și vadă frații. Tatăl meu s-a stins în 1960, nu a mai apucat alte vremuri. Unchiul din Israel mă îndemna să vin, dar căsătoria mea cu o cetățeană sovietică m-a împiedicat. Nici eu nu eram foarte convins. În timp ce lucram la un institut de cercetări, secretarul de partid, cu care eram prieten că l-am ajutat să-și facă lucrarea de diplomă, mi-a povestit ce spunea directorul despre mine – mă, jidanul ăla vrea să-l trimit eu în delegație, în străinătate, să se ducă în p.m., în Israel. Uita așa am ajuns din nou jidan. Chestia asta m-a ambiționat și în 1977, după cutremur, am cerut să fiu trimis la Zalău ca director tehnic, fiind specialist în prelucrarea cauciucului. Culmea, am fost acceptat, dar după 30 de ani, am descoperit la CNSAS un dosar de 500 de pagini care avea pe prima pagină scris – a se vedea dacă nu subminează economia națională, fiind căsătorit cu o sovietică. Deci nu originea mea evreiască era în atenția „organelor”.
A sosit anul „revoluționar” 1989, antisemitismul a devenit o marfă bună pentru presa șovină, oameni care nu aveau curajul să spună cuiva, unui evreu, jidan, folosesc acest cuvânt unde vrei sic!) și unde chiar nu vrei. Unii îl justifică, ba un cetățean, nu știu dacă este sau nu este evreu, m-a numit nu de mult, jidan împuțit. Internetul este plin de conspirații, de înjurături la adresa evreilor, Paul Goma este pe baricadă, demonstrează că evreii au trădat Basarabia și poporul român, Vadim înjură de 20 de ani pe evrei, unguri, țigani și alte nații, totul este liber și... legal. Ași, Legea care pedepsește extremismul, negaționismul, xenofobia, etc. nu s-a aplicat NICIODATĂ. Ca și corupția, antisemitismul sunt la modă. Nu există un pericol de pogrom, că vorba ceea, suntem câteva mii de evrei. Dar ce te faci cu Israelul? Pe care îl întrebi, toți îi plâng pe bieții palestinieni, de parcă daco-romanii și filistinii erau rude, de parcă Mohamed era un discipol al lui Iisus Christos. Nimeni nu știe că Iisus era un evrei circumcis ca și mine. Dar huligan nu am ajuns. Am un regret. Nu trăiesc în Israel, deși unii îi cântă prohodul. Eu cred că Israel va rezista, cel puțin 2000 de ani de acum încolo, ca o compensație la 2000 de ani de exil , de care vorbea Sebastian.

Boris Marian.