Ce scriu și de ce

Ce scrii, poete și de ce?

Tot mai des îmi pun această întrebare. Nu-mi plac poemele scrise de circa 42 de ani. Nu scriu nici eseuri, cuget. Ca Pascal, desigur, în formă, observați că Pascal era poet? Scriu livresc, adică viața îmi oferă prea puține motive de inspirație, am depășit momentele de entuziasm efemer, de explozii – artificii. Nu am ajuns nici la scepticismul anticilor sau hindușilor. Umorul nu mă atrage, deși îmi place la alții, dacă nu este gratuit. Nu doresc să șochez, îndemnul meu este la jocul de idei, cuvinte-idei, amintiri- cuvinte- idei. Mă eliberez de anumite gânduri, să pot pleca în liniște pe Câmpiile Elizee.

Am întâlnit în codrul Internetului mulți lupi, urși, câini rătăciți, dar și vietăți minunate, păcat că lupii urlă mai tare. Nu răgușesc.

Căpitanul s-a împușcat cu revolverul adus de pe front. Maiorul s-a aruncat din turla bisericii. Fata colonelui își privește mâna ridicată în dreptul ochilor. Ghiciți cine scrie astfel.

Dumnezeu este plin de îndurare, dacă Dumnezeu n-ar fi plin de îndurare, ar fi îndurare în lume, nu numai în EL Inteligent a spus Poetul.

Alb și ușor. Dunele seceră vântul. Nu am crescut în câmpie. Dar am crescut. Ce purtăm în noi? Lumina, fiecare cât o are, durerea, fiecare cât o are, numele, fiecare cât vrea. Ne lăsăm colindați și purtați pe meridiane. Uneori prietenii se află pe Lună. Multe călătorii s-au terminat pe o stâncă. Ne oglindesc și cerul și apele. Rotiți fruntea, mai mult, mai des, veți ameți, atunci veți cădea în genunchi și veți uita de voi. De aici, poetul vine și spune.

Meduză nenorocită, pământul cuprinde și viii și morții. Cine aude vocea tăcerii, are un dar divin. Domuri, domuri, ape neauzite, am ascuns ceasornnicele să nu știm când vom muri.

BORIS MARIAN