Javert îl iubea pe Jean Valjean

Javert îl iubea pe Jean Valjean


Am calculat distanţa care mă separa de agresor şi am descoperit că eu nu mai eram eu, eu eram agresorul. Nici diavol, nici înger. Relicvele pluteau în aer. Un muzeu aerian, am murmurat.


De mii de ani spunem aceleaşi lucruri, dar, de fiecare dată, altfel. Dragoste, teamă de moarte, eroism, speranţă, dezamăgire. Cineva spune – noaptea este un lighean plin de sânge. Altul îşi decapitează părinţii în somn. Nu am înţeles bine ştirea – cine era în somn?


Nu vreau să explic nimic, nici nu pot. În mine, nu mai există drame, ci idei înduioşate. Când scrii istoria unui personaj, opreşte-te înaintea morţii sale. Altfel totul se banalizează.

Prietenul unui necunoscut îmi este necunoscut. În bibliotecă se aude o bufniță. Devii întreg , uneori, prea târziu. Urmele lăsate de ceilalți se așează în noduri. Aorta – o cârje de episcop, oare? Unii trăiesc foarte încet, abia pot fi văzuți. Într-o zi mi-am văzut capul rostogolindu-se în iarbă. Îmi vorbea, râdea. Ghilotinatul vesel. Diamantul strălucește în amintirea unei adolescențe pierdute. Genunchii miros a pământ sau pământul a genunchi? Ați văzut o grădină plină de sânge? Să visezi cu șapte capete ce visezi cu unul, ce feerie.


Din ferestrele spitalului se scurge o apă tulbure, ca din pantalonii înecatului. Javert pândește. Nu știe ce-i mila, bine face. Mila e ca rugina. Javert strălucește – un pumnal nefolosit. Valjean aleargă prin subteranele Parisului. E plin de noroi. Un noroi delicat. De-aș fi general aș ordona dezertare generală.

Am visat un imperator mort pe cal. Calul dădea din cap, iar imperatorul aluneca mai jos, tot mai jos, limba îi atârna pe pământ. Calul l-a aruncat cu silă și a fugit cu un nechezat bucuros. Imperatorul s-a întins pe latul drumului. De atunci drumurile sunt mai late.

Dezamăgit strâng mâinile unor personaje necunoscute, plâng și le strâng mâinile. Nici nu știu cine a murit. De fapt, se serba nașterea unui cărăbuș de aur. Dar nașterea coincidea cu o înmormântare, ca de obicei. Murise pietrarul și nu mai era cine să facă plăcile funerare. Durerea era mare.

Boris Marian