Adio sau la revedere

Adio sau la revedere


Când eu spun „bere” nu înseamnă bere, nici micii nu sunt mici, îmi explică un gigant al metaforei din secolul XXI. Ce este în interiorul unei metafore? Nimic. Un balon de aer cu nimic în el. Dar metafora este culoarea, fără ea, textul devine alb- negru. Ce este Spania fără spanioli? Ce este Kant fără filosofie? Poţi cenzura un gând? Imposibil. Eu nu cred în spălarea creierelor. Dacă totuşi este posibilă, înseamnă că nu ne deosebim de cimpanzei. Fantasme şi adevăruri. Cineva îmi iubeşte imaginea. O cred. Şi eu ştiu să iubesc imagini. Nimic nu este mai păgân- păgână, decât iubirea. Dumnezeu nu s-a bucurat niciodată de atâta evlavie, dăruire din partea unui suflet, aşa cum ne bucurăm noi, oamenii, când iubim. Născuţi păgâni, murim în credinţă, de teama Judecăţii. Chestia cu vocea în tufiş, hm, să mă scuze Domnul Dumnezeu, tufişul nu este un loc potrivit pentru El. De pildă, mie mi-ar place să port o pălărie de sticlă sau o aură. Cel puţin o zi. Poate că aş vedea tandreţea unora. Adevărul este că suntem nişte rătăciţi de la începutul lumii şi pnă azi. De azi, gata, suntem orientaţi.
Nu am auzit de timp fără trup. Nu am auzit. Până în iad şi înapoi este un drum scurt. Mai greu ajungi în Rai. Se spune că de acolo nici nu ţi se mai dă drumul, că au lipsă de populaţie. La început a fost Cuvântul, la drum lung, tot Cuvântul, acum avem cuvinte. Prea multe.

Maria Banuş – „Cu tata şi mama, cu birja pe lac, se leagănă calul şi nuferii tac, dă-mi mâna, e-n aer ceva şi mă tem, poclitul se strânge, rămâne un ghem, cu pas de felină, alene şi tras, din spaţii se lasă, la scară un vas prelung. E un mire, şi lacom, ascuns, întunecă malukl, credeam c-am ajuns. Un vânt mă ridică, un vuiet mă ia, în scoica trăsurii, la tulburea stea, nici tata, nici mama, nici birja pe lac, doar inima veche se clatină-n sac”. Parcă ale mele sunt. Să încerce cineva să scrie astfel.


Neputinţa pictorilor de a cuprinde cu penelul tot ceea ce văd. Se apropie de chinul poetului care încearcă să-şi cuprindă sufletul. De aceea, ca poet, trebuie să ai suflet. Nu poţi fi rău, dur, vulgar, mincinos şi totodată poet. Nu poţi să înjuri ca un birjar, nici să-l faci canalie pe cineva care nu te iubeşte. Nu poţi să fii trădător, să arunci cu noroi într-un coleg de breaslă şi să te lauzi că ai o sensibilitatea artistică. Cavalerii şi unele cavalerese m-au dezamăgit foarte. În fond pe ce ne luptăm –pe un colţ de glorie sau dorim să cântăm sub lună?. Unii se trezesc lătrând.


Poeţii sunt ca nişte insule . Insulele nu pot fi în concurenţă. Cineva îmi sugera spusele lui Alecsandri la adresa lui Eminescu. Nu este cazul, iar eu nu mă simt la apus. Dimpotrivă. În primul rând existăm pentru noi înşine. Suntem extrem de egoişti.Dar nu trădători.Punct.


Pascal spunea că ura faţă de cineva pe care l-ai iubit este mai mare decât iubirea celui care nu a cunoscut ura. Iar sufletul se recunoaşte pe sine numai prin actele sale, ale sufletului. Nu le poţi impune.


Oaspeţii stăteau înţepeniţi în scaunele înalte, uimirea îi împietrise.Doar Absalom era liniştit, desena, scria, lipea colaje. Uneori mai trăgea o salvă sulfuroasă studiind expresia comesenilor.
A rămas singur. De altfel asta şi urmărea.( Purgatoriul- cântul 2).


Boris Marian