Omul roşu

Omul în cămaşă roşie


Omul în cămaşă roşie îmi.. este.. ca.. un.. văr, dar nu-mi este rudă. L-am îndrăgit, are o minte ascuţită, iubeşte pictura hiperrealistă, este un excentric, poartă mereu o mască în mână şi una pe faţă, nu ştii ce rol joacă, scrie versuri bune, unele , altele sunt tâmpite, se îndrăgosteşte uşor şi face cuplete noaptea, cântând cu cotoii cartierului. I-am promis că îl scopesc, a zis ceva urât despre mine, despre familie, i-au ajuns hormonii la cerebel, mă rog, este vărul meu de hârtie şi-l iubesc. Ochi verzi? Nu ştiu. Mi-a făcut mult rău. Un dispreţ pe care nu-l merit, un dispreţ pe care nici un om nu-l merită, o înfumurare de om care nu a făcut nimic în viaţa lui, doar că a îmbrăcat o cămaşă roşie, desigur, nu este semnul socialiştilor, un roşu de circar. Iar eu l-am crezut prietenul meu, ruda mea. M-a făcut de râs, m-a batjocorit în faţa altora. Dacă un om care te iubeşte îţi spune că nu ai nici o valoare, s-ar putea să te doară cumplit. De fapt nu te iubeşte. Dacă ţi-o..spune un om care te urăşte, ar trebui să te bucure. Dar nu te bucuri. Toţi avem îndoieli, în afară de dobitoci. L-am provocat la duel, noaptea, în spatele Mitropoliei. M-a refuzat. Este un laş. Am să-l iau pe un vapor, am să-l duc în Marea Marmara şi am să-l las în apă, cu un pietroi de gât, cu câmaşa roşie..pe el. Se va scufunda încet, se va..zări cămaşa roşie, apoi o să dispară... M-am trezit. A fost un vis urât. Omul.. roşu
nu există.

Boris Marian