Procesiune

 

 

Plouă mărunt , ca o răzbunare, cortegiul se mișcă încet spre pe bulevardul   Siderurgiei. Capacul sicriului se mișcă ușor într-o parte, se aude vocea defunctului. Măi, fraților, mergeți acasă, ce rost are să veniți cu mine? Răciți și ajungeți înaintea mea în ceruri. Eu sunt doar în moarte clinică. În curând ne revedem. S-a iscat o mișcare tulbure, , convulsivă, preotul se holbă la rudele mortului,  care tăceau rușinate. În depărtare , viitorul surâdea. Unii mureau pe străzile  străbătute de  tancuri, alții se ascundeau prin case, la iubitele lor. Mulțime neagră pentru o zi mohorâtă. Eu nu voi ieși  din coșciug, mai strigă mortul. Pe mine mă știe tot New Yorkul. Fac pași mari pe coridor. Deci exist. Fumez. Fumatul ucide, tu-i mama lui de fumat. Din plictiseală se scriu opere geniale. Mesaje de dincolo, ce știți voi? Vă las să gândiți, mai vorbim.  Eu reproduc ce gândea mortul. Depărtările-s triste și pale. Vântul trece tușind printre copaci. Mă rumeg singur. Să iubești și să fii despărțit, ce absurd. Despărțit și de tine însuți. Cu fiecare-n parte alerg, dar până unde?  Pe fiecare-n parte l-aștept, apoi tresar. Nu-i moartea ce  se ține de mine ca o javră? Deși iubesc și javre și trecători  hulpavi. Aștept mereu, iar pașii devin din ce mai rari, o dată cu-nserarea și temerile cresc. Ei nu vor fi,  nici eu, e blândă noaptea, pare că este o femeie ce  te va lua de braț.   Ca un paing urâtul se smulge de pe ață, iar eu îmi scriu poemul cu sânge și cu viață, tăișul se afundă în carnea încă vie, mișcare controlată, din suflet o fâșie se duce-n infinitul foșnind ca o hârtie, iar trupul se-nfioară, iar Dumnezeu privește, poetul-lumânare-ntr-o noapte se topește. Dansând cu cartea de citire, coboară tot mai în adâncuri, acolo latră , scos din fire , crâncen câinele pământului. Subțire rochia de mireasă valsează undeva-n văzduhuri, căruța mortului e trasă și tremură în iarnă murgul, o, câine al pământului, vezi bine că eu sunt în război cu timpul, străbunii mei purtară flinte, eu retopesc plumbii-n cuvinte. Eroare mare, cred, se face, când râde-un om de dobitoace, pentru că râsul nu e semn de multă minte, ci din lemn e capul celui care crede că umbra lui nu se mai vede, iar umbra este peste tot o umbră de biet dobitoc. A reuși să vezi în afara ta, aceasta este culmea..înțelepciunii...„Îți voi arăta cu totul altceva decât umbra ta pășind în urmă-ți dimineața”(T.S.Eliot).

BORIS MARIAN