Nichita

Nichita

Nichita Stănescu (n. Nichita Hristea Stănescu, 31 martie 1933, Ploiești, județul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din București) a fost un poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.Anul 2013- 80 de ani de la naștere, 30 de ani de la trecerea în sferele astrale.^[1]

 

Se făcea că discutam cu Nichita, el cu ale lui, eu cu ale mele. „ Ești genial ”, îmi spune  hâtru Nichita. Eu râd. „Nu râde, toți suntem geniali, altfel de ce am mai trăi?”. De ce mor caii, Nichita? Nu știu, dar tu știi? Lângă noi, un cal căzu mort. Nichita începu să plângă. Fiecare lacrimă era un vers. Eram copil, zise el, așa pățeam și atunci. Am văzut un râu încărcat cu flori, curgând la vale. În mijlocul apei – un bizon de aur se scălda voluptuos. Soarele devenise albastru de invidie. Stai, soare, nu pleca, unii au nevoie de tine. Nichita se topea lângă mine. Arde ceva în trupul meu, șopti. Apoi nu l-am mai văzut, decât în cărți, în manuale. Dar era altul, nu era Nichita pe care îl știam.  Să știi de la mine, îl aud acum, marea se va preface-n păsări străvezii, ia seama, să prinzi și tu una, să ai grijă de ea, că eu nu am avut norocul să le prind. Mă urmărește chipul său, în cearcăne verzui ce mă înconjoară..

………………………………………………………………………………………..

Lucrul sfințește neantul, ventuză , lipitoare, încerc să mă desprind, ies coastele afară, stați fraților, înlăuntrul meu nu e nimic, ce am avut de dat am dat, am sădit un copac, i-am dat inima mea, auziți cum bate? Am sădit o floare, i-am dat ochii, am întâlnit un șarpe, i-am dat vocea mea, creierul l-am dat munților să gândească, ce pot să mai dau?  Un poem, acolo, dar ce contează?

BORIS MARIAN