Prăpăd

Prăpăd

 

Dacă C. l-ar fi  cunoscut pe E. , printr-o fericită inspirație,  aceste nume ar forma o constelație, alături de alte nume, aproape uitate. Deschidere receptivă, imense metafore, strălucire și mizerie, asta e lumea. Venerație irosită? Da. Masă și putere? Nu. Poeta doctus, vai. Absurd antireal, desigur. Antinevralgic, da. Verbiaj  scăpărător pentru scăpătați? Mi-arată un cap fără gât, fără lume, fără nimic.„Ce faci aici, băiete? Nimic. Știi să citești? Ooo, da. Câți ani ai? Zece. Tare aș vrea să mă duc la o școală chinezească, acol înveți patrușdămii de litere”. Dialog uluitor. Profesorul zâmbea rareori, avea dinții tociți. Dar știa să citească și în întuneric. Era orb. Nu încerca nicio plăcere observându-și semenii. Nu ești obligat să răspunzi la neroziile oricărui trecător.  Își trimitea manuscrisele unui prieten, însoțite de autoironii. „Savant cu bibliotecă de dimensiuni neobișnuite caută menajeră”. Fără salariu. Atractiv anunț.  Se găsi o femeie curioasă din fire să se prezinte și să se angajeze voluntar. Nu era nici frunoasă, nici urâtă, potrivită. Fără vârstă. Nici savantul nu avea o vârstă bine stabilită. S-au înțeles de minune , până când femeia s-a plictisit. De enervare că  „patronul” o neglija ca femeie, a dat foc bibliotecii. Confucius ardea cel mai bine. Lumea nu mai avea cap. Iuda și Mântuitorul au trecut pe acolo, incendiul nu se putea stinge. Era o pedeapsă. În schimb au apărut o mulțime de gnomi, toți în uniforme, toți salutau cu Sieg Heil și se organizau pentru a lua puterea. Atunci a înțeles savantul ce greșeală enormă făcuse. Dacă oferea cel mai mic sentiment de  dragoste femeii, nu se întâmpla nimic. Când nu e dragoste, nimic nu e. Copiii nu se fac peste noapte, nici fructele coapte, nu știi, zăludă,cu cine ești rudă,rupe-mi o pleoapă, am să te pot recunoaște,fiul tatălui tău, hău din hău, cu cât ești mai modest,treci la rest, de ce să iubești moartea dacă, romană, sarmată,n-ai înțeles bucuria unei păsări cântând, nici strălucirea în ochii profesorului de Gând, ai grijă ce vorbești, îmi șoptește, te aud copiii și te spun lui nea Pește.Iar o idee este mai importantă decât o catedrală, spune  spânul închinându-se pe ascuns, ferește-te să devii victima adevărului, omul își suflă nasul cu putere, dar adevărul creator de iluzii?Viața-i frumoasă, palpită, ca o pipiță, O bomboană îți schimbă gustul, Naiv ca o gură de incendiu, El știa că afectarea  este semnul indifernței, Vântul sufla mai ușor ca o frunză, Casele păreau solfegii solidificate, Băltoacele aurite de soare ne orbeau, Vorbeam și ne certam în gând,Tăceam ca două afeturi de tun. Tot ce este imoral.Stâlpii de telegraf  cântă ca niște privighetori.Am visat că abia îmi mişcam picioarele, le simţeam din lut. Ochii abia mai vedeau, limba îmi era grea  şi  aluneca  precum un somon, în gât simţeam un măr, m-am trezit.Se pare că era adevărat, doar inima ticăia, mi-a spus, stai liniştit, sunt cu tine..  oh, prea devreme murim prima oară, prea devreme murim... O parte din legi s-au şters prin plecarea voastră, tăcerea m-a învelit ca pe un  vierme blând, de mătase,în edificiul părăsit cineva a intrat frumos şi alb,încăperile i-au devorat chipul, eu privesc prin transparenţa clipei.Cine mă va elibera de aripi  înainte de a mă închide în mine?  De pe acoperişuri atârnă toporişti, braţe tăiate,  oraşul este cuprins de flatulenţă, o unitate militară condusă de căpitanul Şutmăreţ  defilează în tăcerea nopţii,  ca în filmul „Fragii sălbatici”, un sac cu sâni tăiaţi este aruncat pe o fereastră  a castelului părăsit, din marginea urbei.  Mă grăbesc la gară şi nu ajung. Alerg şi drumul se bifurcă, apoi se destramă,  sunt în câmp, stele strălucitoare  ca  becurile într-un brad de sărbători clipesc, un cârlig mă apucă de guler  şi mă aruncă departe,  să nu mai vii pe aici , mi se spune. În trandafiri este un gust de roşu rânced, pe lume a venit  un copil orfan. O văduvă-lehuză îşi sfârşeşte zilele  pe o piele de miel. Oamenii au pleoapele plecate, ele se umflă, ca nişte cepe mari, putrede. Se refugiază o ultimă rândunică. Tot ce rămâne, moare. La Sybaris cred că aş fi rămas definitv.Dar nu aveam legitimaţie, buletin, paşaport, adeverinţă, chitanţă, fotografie, chip, haine, trup, suflet, nimic.Acesta era Sybaris, cel jinduit de Marele Poet. De Binele Suprem îmi pasă, dar vă rog să mă aşteptaţi puţin, revin peste trei secole.

                                                    Boris Marian