Mona, Mamona

Trăiești o viață, pare un mileniu, căci mii de griji te cheamă, te frământă, e scurtă dimineața, iar amiaza e și mai scurtă, noaptea e flămândă. Atunci aprinzi o lampă-n întuneric și scrii precum chinezii antici fluturi, ce zboară în lumină, fără teamă, de grija morții, împăcat te scuturi. Domnul Edison, celebrul, nu vorbește despre morți, are el o socoteală, nu-l cunoaște pe Helmholz, orice electron pătrunde simultan, pe două căi, dar de unde ne vin unde? Știrile ne fac mai răi.Astăzi, plin de energie, mâine un mormânt din lut, mai gândești pe năsălie ce-a fost bine în trecut? Ce n-a fost, va fi desigur, nimeni nu-i la adăppost, Dumnezeu încă e singur și își caută un rost. Oamenii-n teatru privesc cum umblă, cum se ridică și se scufundă suflete ca-ntr-o judecată de apoi, își zâmbesc din colțul buzelor moi și-apoi se-mbulzesc să-și scoată paltoanele, să-și scoată mai repede din teatru doamnele, iar când își pun pășăriile simt o ciudată rezistență, de ghimpi, „Ași, o aureolă nu prea gravă”, își spun repezindu-și trupul în stradă.„Bună dimineața”, îi spun profesorului, el face calcule mistice, pe masa lui este o vază cu citrice, claviculele profesorului sunt moi, pe umerii lui stă cifra doi, pe creștet – coroana înțelepciunii, iar în fereastră ard petunii.