Talentul de a nu spune nimic

 

Cunosc  persoane cu o viață  sordidă, mizeră, care scriu frumos, luminos, de asemenea alții  scriu cu multă tristețe despre destin și trăiesc, slavă Domnului, o viață demn de  invidiat. Care o fi izvorul artei – sinceritatea absolută sau fantezia absolută?  Nici una , nici cealaltă. Dar au unii talentul de a înșira cuvinte goale precum – cercuri, lumină, durere, sânge, rugăciune, a fi, a nu fi, sfârșit, început, desigur, Dumnezeu ( unii îl scriu cu literă mică), îngeri, fericire, nefericire, cred că un calculator cu program ar scoate texte minunate, există chiar producții de calculator , deja de 20 de ani vechime. Fug de asemenea texte. Cu cât un text este mai impersonal, cu atât  mi se pare mai neinteresant. Desigur, Borges, de pildă, fantazează genial, pe el îl  iubesc. Kafka scrie cu propriul sânge. Dostoievski, la fel. Știu că toți oamenii trec prin suferință, unii prin boli, dureri, alții prin pierderi în familie, în dragoste, unii sunt tineri, alții mai puțin tineri.  La fel cum Mănăstirea Argeșului s-a clădit cu o jertfă supremă, la fel  orice creator își pune talentul în ceea ce scrie, îl zidește în această creație. Dar, a descrie la nesfârșit aceleași  stări și nici acelea profund personale, profund sincere, fără a fi, desigur  relatări  jurnaliere, este un mod de a înșela cititorul. El va fi încântat la început, apoi va pleca dezamăgit. Se spune că a doua scriere este mai bună decât prima. Cred că este a adevărat. În ce mă privește, îmi place să mă joc cu propria mea moarte, nu neapărat fizică, murim de multe ori în spirit, în idee.

BORIS MARIAN