Prietenul meu, Matusalem.

 

Am un prieten, are o sută de ani. După ce a rămas văduv s-a atașat de o tânără X, de trei ori mai tânără. Cunoscuții au fost revoltați. Prejudecăți, invidie?  Cineva i-a spus să nu intre în casa lui cu juna X. După trei luni, stăteam în fața catafalcului acelui cunoscut. Însuși Matusalem s-a ocupat de înmormântare. Nu e bine să te opui iubirii. Cred în viața de apoi, cred în viața dinainte, viața este doar o sumă de erori și de cuvinte.  Sufletul mi-e împăcat, în păcat și liniștit. Cred în ceea ce va veni, nu-s dator cu jurăminte. Dar le iert azi tuturor ce e rău și ce e bine, omul este diferit de angeli și de jivine. Calamine înflorite și briuze ofilite, cu petale înnegrite, precum cărțile citite. Nu sunt demn de neuitare, nu-s nici nimic, nici foarte mare, nici nu sunt chiar mijlociu, că dum spiro, scriu. Jacques  cel Viu înainta, miezul roșu-nchis pulsa chiar în soare, un polen ce cădea încet, Verlaine. Câteva cadâne goale leneveau. Punct. Cu norii se atingeau, juisau. Jacques cel Viu nu se grăbea, priapic fiind domnia sa. Freamăt blând, valurile, orgile, organele, spuma tremura-ntre stânci , valuri adânci. Alge încinse de soare, prin ele, lunecătoare, salamandre gasteropode, cadânele îngână ode. Faleze roșii ca harbujii, sărută înfocați franțujii, recifuri purpurii, deschise, dar William Blake murise. E veșnic pe lume frământul, pluti-vom, uita-vom pământul?

Boris Marian