Am fost…

 

Am fost la propria-mi înmormântare, totul a decurs normal. A venit ceva lume, vreo treizeci de oameni, dar ce oameni…Slujba a fost scurtă și plină de miez. Au vorbit doi foști prieteni, cam exaltați, patetici, nu prea mi-a plăcut. Voiam să intervin, dar nu mai aveam voce. Apoi m-au dus la groapă, au aruncat ceva bulgări și s-au risipit, care încotro. Era destul de plicticos, am așteptat să se întunece, am ieșit tiptil din cimitir, urmărit de mârâiturile prevenitoare ale câinilor de pază, extrem de numeroși. Cred că o parte erau sufletele reîncarnate ale celor morți. În drum spre casă  mă gândeam că teoria mea în ce privește continuitatea vieții nu este greșită. Nimic nu dispare, viața își continuă cursul, mereu sub alte forme, dar cei vii nu le pot cunoaște încă.  Nu știu de ce mi-am amintit de dictatorul C., văzut ultima  oară la TV într-o poziție oribilă, de animal  jertfit pentru consum. Iar dădusem mâna cu el sau cu sosia lui prin 1982. Avea o mână galbenă ca și fața, doar că pe față avea pete. Privirea era ștearsă, rece, părea un bolnav adus în vizită la întreprindere. Mă gândeam că omul nu o mai duce mult. Afară din hală, aștepta o mașină neagră, blindată, în care ședeau „tovarășa” cu doi câini negri ,  provocatori de panică, precum în basmele  nereușite pentru copii. Cu o zi înainte însuși ministrul de Interne cu băieții lui au verificat traseul , a ordonat oprirea tuturor transportoarelor, a fost pregătită o presă din care să iasă, în momentul trecerii marelui cârmaci, o anvelopă nou –nouță și vopsită.  La numai o oră după vizită, „tovarășul” a ținut un miting în piața centrală a orașului, unde a vorbit cel puțin două ore cu o energie uluitoare. M-am gândit că povestea cu sosiile nu este chiar o invenție. Cu cine dădusem eu mâna la intrarea în fabrică?  Unde au dispărut sosiile după executarea dictatorului? A fost el executat? Oricum azi nu mai este în viață, deci nu mai este important cine și cum. Nu știu de ce, poza de la Târgoviște, cu un cadavru prăbușit într-o poziție ciudată și omulețul cu care am dat mâna în 1982 se suprapun obsesiv. Ciudate  sunt unele morți. Altele – perfect normale. „Savoarea vieții n-o simt decât nebunii”, spune învățatul Yafi. Madame Rose avea numai două picioare, era un izvor de viață zilnică, plină de griji și necazuri. Cred că nenea H. avea dreptate când  era încă în deplinătatea facultăților mintale , că nu poți trăi fără iubire. După aceea nu a mai spus nimic.

BORIS MARIAN