Prințesa din Alpi

 

Prințesa din Alpi era un personaj de vis. Nu cunoșteam starea ei. Nu am văzut-o niciodată. Într-un  tablou apare cu un copil. Ea are părul negru, are ochi negri, arzători, trăsături delicate, capul și-l ține  înclinat. În alt portret, părul pare grizonat, ea își sprijină bărbia în pumn. Mi se pare frumoasă în ambele tablouri.  Am citit câteva din cărțile ei apărute la Milano. Sunt neobișnuit de profunde, profesional scrise, fără divagații sau artificii. Mulți o admiră, sunt gelos, în special pe cei tineri, eu, faun bătrân și trist. Uneori  o zăresc pe un cal negru, ea călărind în maniera clasică, în rochie albă, lungă, aplecată pe o parte, nu mi-o pot închipui în pantaloni de călărie. Cred că mă influențează un serial istoric, italian. Îl înțeleg pe Stendhal când scria „Mănăstirea din Parma”. Cred că nu am s-o revăd niciodată. Iubesc în tăcere ca o lumânare într-o peșteră, aud tropotul calului. Este  prințesa. O privesc în ochi, e o dublă imagine, cea de deasupra mea, în munți, cea din fața mea. Nu reușesc să  înțeleg unde mă aflu. Ea nu mă știe. Se teme? Nu, este prea mândră. Îmi place mândria ei, tăcerea,iubirea de sine. Nici nemurirea nu-și are rostul. Uși ferecate, distanțe se așează între noi. Care noi? Eu nu exist. Câtă splendoare în această inexistență. Câtă  risipă. Prințesă din Alpi, vom pleca împreună. Caii din nori bat ușor din copite.

BORIS  MARIAN