Arta de a ucide nu este artă

A ucide nu poate fi o artă


Cântăreața îmi sfâșie inima – ai crezut că faci ce vrei cu viața mea, ai crezut că vorbele nu dor, când eu mă gândesc cum a înghițit otravă într-o cantitate de o sută de ori peste limita letală. Nu pot înțelege.


Privind un serial despre al doilea război mondial, citesc despre Bushido- arta de a ucide, cultivată în armata imperială niponă în anii pregătirilor de război. Iar în anii confruntării cu americanii și englezii, soldați japonezi decapitau pe cei care rămâneau în urmă, în marșul spre lagărele de prizonieri. Mă cutremur.


Te rabd, înrăire, spunea Poetul cu mult înainte de a muri. Cimitirul este plin de oameni buni.


Ce culoare au ochii diavolului. Roșii? Ar fi banal. Albaștri? Ar fi o blasfemie. Verzi? Ar fi prea frumoși. Diavolul nu are ochi, la fel ca o cârtiță.

Eu însumi am ajuns o carte, de când trăiesc între cărți. Matinal mă strecor printre ele.


De durere mi se făcuse întuneric în creier, dar fața nu trăda nmic, ochii rămâneau uscați, buzele nemișcate nu permiteau nici un sunet, iar lumea credea că nici nu respir. Inspiram otrava durerii. Nu o voi numi. Am învins-o prin alte dureri care au urmat.

Argintul viu curgea de pe ghearele păsării de pradă. Corupt de anii care se adună, cum se adună banii în buzunarele unui borfaș, spun încet – întoarce-te, tinerețe săracă și vitează. În mijlocul zilei ochiul meu țeapăn ca un cui te privește, cămătarule timp.

Boris Marian