Luminile orașului

Luminile orașului


La tejghea stătea un om mare, cu căciula trasă pe ceafă. Din ceafă ieșeau aburi. Lângă el o femeie mică tremură ca o scândură de podeț. O cămașă roție îi acoperă sânii, care sunt tot roșii. Nu știi dacă are sau nu cămașă. Tejghetarul ar vrea să ajute femeia să-și poarte sânii, dar are treabă, mușterii sunt mulți. Ar vrea să-i gonească și să-și vadă de femeia lui.


A început să ningă. Ninge cu sâni mici, albi. Copilul încearcă să prindă zăpada cu buzele, ca și cum ar bea lapte.


O vrabie se așează pe o baligă și începe ... ospățul. De bucurie începe să mai și ciripească. Vulturul trece pe acolo, mă rog, un erete, și haț, o ia cu el. Morala, dacă nu ai prieteni, încearcă să te sfătuiești singur pe tine însuți. Descopăr la o vârstă extrem de înaintată, vorba unui „prieten” al meu, că nu am prieteni. Înseamnă că am nevpoie de ei. Dar ei nu au nevoie de mine. Trăim, oare, ca vrăbiile? Că numai la vrăbii am întâlnit furtul unicei firimituri cu care se hrănește semenul, tendința de a se ascunde cu prada, egoismul care le depășește mult volumul propriu. Mai par și drăguțe. Doar că sunt cenușii. Au culoarea mediocrității.

Viața îmi arată mereu profilul, iar profilul înșală. Nasul să zicem, nu. În port se ascund transatlantice de care nici nu avem habar, dar în această noapte cineva a luat transatlanticele acasă. Ce casă o fi având?

Tot mai greu apasă orașul pe umerii mei, pe aripile mele de sub umeri, pe ochii mei de sub ochii mei.

Sunt nopți când sângele ți se scurge tot, rămâi o biată frunză de noiembrie, nici uscată, nici umedă, apoi ... Înțeleg de ce crimele se petrec noaptea, de obicei, cel puțin până în secolul XX.

Paznicul meu, cât mai este până la ziuă? BORIS MARIAN