Capcanele

Capcanele, fericirea și omul negru

Prima capcană ți-o întinde fericirea. Am fost fericit în dragoste.Vârsta nu poate șterge această fericire, dar îți dă iluzia unei perpetuări pe care orice realitate o estompează. A doua fericire a fost cunoașterea planetei, AM CUNOSCUT PRINCIPALELE ORAȘE ALE LUMII, unele locuri minunate din natură. A treia fericire a fost și este scrisul, este cea mai mare capcană. În ea voi muri ca o pasăre. Când voi muri, feriți-vă privirea, văcărelile și fanfara, chiar dacă le-aș fi meritat, le-aș fi respins vehement. Ultima capcană a fost cea întinsă de omul negru. Noi nu ne dăm seama că în noi zace un om negru. Să spunem că nu în fiecare, să spunem că în al zecelea om, dar acest om negru există. El te vânează, încearcă să te umilească, dacă ar putea, te-ar ucide, te calomniază că ești un nimic, că ești prea tânăr, că prea bătrân. Deși nu există oameni prea bătrâni. Se spune că natura a oferit omului 150 de ani de viață, cam pentru cât este programat creierul, dar diverse organe netrebnice cedează mai devreme. Hitler, care nu a fos un om, ci un fenomen satanic, la fel ca Nero, Stalin, Torquemada, au intuit că ei sunt acești oameni negri, dar mulți alții nu știu că poartă acest stigmat. Nu sunt de acord că educația proastă de acasă crează oameni negri. Mă refer la culoarea sufletului. Culoarea pielii, fizionomia, teoria fizionomistă, teoriile rasiste sunt niște aberații, nu au nici o importanță. Omul negru face rău și se bucură. Omul negru nu se intetresează de consecințele faptelor, vorbelor sale și se bucură. El poate avea familie, o poate îngriji, o poate ucide, el poate părea un cetățean normal. Unii mor cu fanfară, ci bocete, dar nenorocul lor și norocul nostru este că nu au avut prilejul s--și arate fața. Aici mă opresc, las poezia să vorbească.
********************************************************************8

Înverșunarea ierbii nicicând n-o vom avea, dar dă-mi te rog, Satano, o ceașcă de cafea, ne-nșurubăm în mâl ca vechile reptile, în spaimă și în hohot de duhuri retractile. Ființa noastră care-i? Mă-ntreabă din Carei prietenul cel mare cu ochi bolunzi și grei, eu îl iubesc, răspunsul am să-l găsesc în cărți, de n-aș vedea străpunsul fugar visat anțărț, coșmar era, aievea, mai știe cineva, mai dă-mi , te rog, Satano, o ceașcă de cafea.

Latră la nimeni luna, să latre, las-o-n boli, tu vezi-ți de poeme și nu întra în rol, alege doar ținutul unde vei fi tu prinț, o coajă de alună, dacă un greier simți în creierul cu șanțuri adânci de trei microni, alungă tot urâtul, înghite-un pozitron, cică le face bine atomilor bolnavi, mă simt ca un perete visând la un zugrav, să-mi dea cu bidineaua în roșu sângeriu, apoi și eu în sângele meu să nu mai fiu.

Eram bătrân, acum întineresc, am renunţat la băutură şi ţigară, devin tot mai curat, mai îngeresc, când voi muri, veţi spune, uite zboară, se luptă inima ca un balaur fumegos, e pregătită barca, trecem Styxul,în ultimul moment renunţ, sunt mai prejos de acest gest, prefer să-mi caut pixul, hârtia, lampa, cărţile din raft, cu moartea nu fac Bruderschaft.

A rămas singur, fără prieteni şi fraţi, îmi povestea într-o marţi profesorul, brusc se auziră în uşă lovituri de uriaşă căpuşă, după zgomot se auzea că nu avea stil, nici reală nu părea, Till, aşa o chema pe căpuşa mea, uşa gemea, în duşumea o copită de cal nervos bătea, , nici maimuţă nici faun, pe pleoape avea copite, cerca să sape o vorbuliţă, ceva, un gând, destul aţi vorbit, rosti nechezând, cu voi mereu îmi este ruşine şi plânse diamantine.
BORIS MARIAN