Îngrijorat sunetul

Îngrijorat pătrunde sunetul


Pătrunde suntetul într-o livadă, nu cade nici un măr, necoapte fructe, hoțul e mai iute ca natura, el ia, este flămând și ia, ar lua livada toată.
Așa suntem și noi, mereu grăbiți și niciodată mulțumiți cu ce avem. Eu nu laud sărăcia, dimpotrivă. Noi știm să-mpodobim și pomii. Noi vrem chiar să zburăm, dar, uneori, ucidem păsări pline de culori.


Răsari la balul care a-nceput, de mult s-au dus și slugile la somnul lor, răsari într-o fantastică, strălucitoare rochie de bal, dar dansatorii au murit de mult, doar noi, eu și cu tine mai valsăm, mai vrei sau ne întoarcem în morminte?


Să citești doar cărți de copii, autorii de mult sunt țărână, câți copii au crescut și s-au dus în războaie și lupte la bursă? Simt și eu că .se clatină barca. Apa-i neagră, iar valul viclean, tu apari o naiadă, rusalcă, tu mă tragi în adânc, ce-mi oferi?


Muzica pașilor tăi în liniștea zăpezilor veșnice. Mă trezesc brusc, un camion zdrobește pacea nopții. Alături de mine doarme aleasa inimii mele. Doarme. Câte carate are un vis?


Cineva numește scrisul meu – ciorne. Cuvântul provine din slavă – negru. Da, noi scriem cu sânge negru pe albul veșnic al eternității. Totul se va șterge într-o zi.

O dansatoare prinsă-n reflector, acesta este sufletul meu care va zbura odată în cuibul înalt al îngerilor. Acum el se zbate în praful ridicat de forfota mulțimii, de vorbe grele, de invidii șobolănoase. Grea sarcină. Dar harul se așterne pe cerul de care ne desparte un acoperiș subțire.

E răcoare, mereu este răcoare în apropierea unui mort. Ceva îmi spune că strămoșii mei au trăit în sudul fierbinte. Deși m-am născut aproape de Cercul Polar, am purtat sudul în suflet. Unde este el, sufletul? Mă întreaba iubita. Cred că undeva între inimă și creier, că ambele sunt materiale, poate în voce, în tremurul pleoapelor, în bâlba care apare când nu te aștepți.

Boris Marian