Contele
Alexe
Într-o zi, contele Alexe, zis
și Zexe se trezi filosof. Când se ridică din pat, se lovi cu capul de lampă.
Crescuse cu vreo juma de metru. Nici hainele nu i se mai potriveau. Ieși pe
stradă , în chiloți și fu arestat pe loc. După multe formalități și o palmă ,
la repezeală, ieși puțin aiurit, dar filosofia nu-l părăsi defel. Avea
întrebări multe în minte, fără nici un răspuns. Prima – cine este el și de ce
există?A doua – pe cine iubește și de ce? . A treia – merită să filosofezi și
în ce fel? Grele întrebări, mai grele ca o trecere de pietoni. Oamenii îi
făceau loc , inspira un respect deosebit. Deci exista. O necunoscută se oferi
să-l ia de bărbat. Se făcu că nu aude. Acasă îl aștepta câinele Rex, care lucra
la calculator. Ce scria Rex? „ Contele Zexe este un prost. Nu mă înțelege
deloc”. Contele se întristă. Disprețul câinelui era o grea lovitură pentru
orgoliul său. Avea dreptate Rex, comunicarea dintre ei era anevoioasă și
sporadică. Se apucă să-i scrie fostei sale iubiri. ”Incendiul s-a produs.
Carbonizați, ne privim unul pe altul. Numai ochii au rămas întregi. Ții minte primul sărut, primul copil, primul
divorț, prima remușcare? ”. „ Nu țin minte nimic. Acum trăiesc cu un domn
onorabil, Alzheimer, care îmi face diferite cadouri. Ieri mi-a dăruit un
elicopter, dar infirmierii nu m-au lăsat să urc în el, a trebuit să mă
mulțumesc cu trotineta pe care mi-o dăduse tata Toți colegii de la
Universitatea Celor Pasivi mă invidiau. Zexe, dragă, scoate-mă de aici”.
Câinele citi peste umăr și lătră nemulțumit. Era clar că viața contelui se
năruia. „ Bine, Rex, nu-i mai scriu”. „Ham, hamaimer”, mârâi câinele. „ Toți îl
avem, în grade diferite, să scriem cât mai avem creierul limpede”, îl consolă
Alexe. Ce să se împovăreze cu noi aventuri? În fond oamenii seamănă între ei,
femei, bărbați, totuna. Fiecare cu bagajul său de iubiri. Își aminti de prima
sa dragoste, parcă trecuseră secoli. Începu să scrie „Prima dragoste cunoscută în munţi. Era viscol, fata s-a
ridicat cu greu din zăpadă, dacă ar fi rămas acolo, ar fi îngheţat. Era chiar
în noaptea de revelion. Am strâns braţul ei,ea a înaintat şi dorinţa ei de a se salva m-a
înduioşat, eu nu eram speriat pentru că mai apucasem viscole pe vârful
muntelui, doar că era noapte acum, puteam să cădem în prăpastie. Nu am căzut.
Am fost iubitul ei şi ea a fost a mea, chiar în acea noapte,în imaginaţie. Am
ajuns la o cabană, eram frânţi de oboseală. Am dormit alături de ea. Dimineaţa
am aflat că erau doi morţi, din grupul nostru. Eram prea tineri ca să-i jelim,
nici nu-i cunoşteam. Am petrecut zilele de vacanţă ca în vis. Zăpada te poate
hipnotiza,, în lumina soarelui. Au urmat luni de beţie a dragostei, eram
student în primul an, am simţit cum tinereţea mă purta ca un fluviu. Apoi, nu
ştiu ce a intervenit, eu eram un puşti faţă de ea, doi ani ne despărţeau, eu
eram mai tinerel, când ai 18 ani contează. Fata, nu înţeleg de ce, voia să se
mărite, voiam şi eu, dar părinţii ei, când m-au văzut, un tinerel cam pirpiriu,
nearătos, abia la început de facultate, au sfătuit-o, probabil, să mă lase. Ea
s-a executat. Am revăzut-o după circa trei ani, crescuse, era mai frumoasă, era
strălucitoare. Dar dragostea mea nu mai era şi a ei. Ea nu mai era ea, acea
fată din munţi, din viscolul în care ea se prăbuşea,se ridica, plină de
speranţă.
Oraşul se ridică şi cade, asemenea crengii de măr, asemenea valului, vântului, oraşul din depărtări, în ochiul copilului toate par în mişcare şi sunt, noi nu mai suntem în stare să ne-ntâlnim în cuvânt, oraşele cad, se ridică, precum anotimpul din noi, în mine există o cărare pe unde sunt diavolii goi, ei cântă şi joacă, ascultă, pune urechea, auzi? Acolo e iadul, acolo-i şi raiul cu îngerii cruzi, nimic nu-i mai rău ca un înger ce nu a căzut în păcat, diavolii mei sunt mai veseli, ascultă-i şi poate mă-mpac”.Aici se opri. Rex dormea, sforăia ușor. Apoi continuă.„OMUL-NEGRU Despre tine am citit prima oară în Esenin. Primul poem care m-a făcut să am insomnie. Mult aş vrea să fiu iubit, dar nu sunt, spune Omul Negru. Este el un om? Nu este. Am făcut totul să fiu urât, adică un frumos urât. Mama mă considera frumos, ştiam că nu sunt, ea mă considera nu prea deştept, dar eu sunt. Totul este pe dos. Asta spune omul negru, Iar odioasa ce spune? Odioasa nu spune nimic. Eu nu sufăr niciodată din cauza cuiva, eu sunt cauza şi efectul. Eu vreau să comunic cu oricine, dar oricine nu vrea să comunice. Este un slogan, l-am auzit la nora mea. Nimeni nu vrea pe nimeni. Suntem o generaţie de cretini. Mă refer la ultimii şapte mii de ani. Cred că înainte oamenii erau mai fericiţi. Vorbeau, surâdeau, se sărutau, dar nu precum libidinoşii pe stradă, care se clatină ameţiţi . O dragoste puternică, de zei. De fapt X este un fetiş, eu nu de ea am nevoie, ea este trecătoare , nu ea este steaua, în mine trăieşte ideea de dragoste, precum o trăiesc adolescenţii, schizofrenia mea, pentru că eu cred că am o leacă de aşa ceva, se exprimă prin acest dor necontenit de ceva absolut, iar realitatea este alunecoasă, schimbătoare, ca norii, ca apele, în mine este acelaşi copac al vieţii ca în paradis. Odidă, cărămidă, nu am nevoie de tine. Pe mine, vorba lui Eminescu, mie redă-mă. Omul negru va veni şi va face dreptate. O va pune pe batraciană să şteargă praful, pe ţânţar să scrie articole, pe oameni să umble printre nori. Ce spui, Omule Negru? El tace, el este NIMENI. Până aici totul este o aiureală ..... Cine mă iubeşte? Singur, singur, singur. Ceasul bate, ceasul bate solemn, lemn, lemn, cosciug, rug, cascadă de vocale, răsunet de cristale, iubita cu ochii negri, căprui, sprincene frumoase, râs de căprioară, în cântecul greierilor nici un semn că vom muri în curând, iarba verii este tot ce a rămas din visele războinicilor ucişi . Ce contăm noi? . Un fulger şi-n cerul negru ţipătul bâtlanului. O, tu, fecioară din ţări depărtate, am auzit de tine, acum te ţin în braţe. Omul negru vine şi mi-o ia. Este ţara fără cuci. Este ţara care nu există.. Oamenii sunt mai modeşti decât par, scrie Pleşu. Nu are dreptate. Sunt mult mai încrezuţi. Noi nu respectăm autoritatea morală, corect, respectăm poziţia socială. Ce înseamnă competenţă morală? Nimic. Absolutul nu poate coborî la mărunta dăscăleală. Cred cu tărie în iertare, deşi puţini m-au iertat cu adevărat. Progres moral nu există. Ethos în greacă înseamnă locuinţă. Noi locuim în propria morală. Etica alunecă adeseori în delirul generalizării. Când fac filosofie mă emoţionez.. Masochismul este o boală nobilă, ca şi epilepsia. Cine dispreţuieşte pe masochişti? Ipocriţii, impotenţii, frigizii, cei care nu cunosc dragostea. Orice om are o parte ce se doreşte...supusă durerii. Unii confundă sadismul cu masochismul…Capul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid. Noi trăim, nu simțim nici pământul, pașii noștri, iarba, cuvântul, dar abia de rostești un cuvânt, că și lauda se-aude cântând. Are degete groase tiranul, câte morți îi ocupă azi craniul? El clipește din ochi, cine știe, câte capete cad, sute, o mie, milioane, mustățile lui se zburlesc la viața oricui. Împrejuru-i mișună slugi ce-i înalță osanale și rugi, peste corul lor jalnic se arată stăpânul cu vocea înceată, el acuză, el pune stigmatul, neiubindu-l , tu ești condamnatul, pieptu-i larg cu sete înspiră atmosfera de Gulag, sibiră.(Mandelștam).După miezul nopții, inima, hoțește, cântă fericită, cine mai iubește? Cine are gânduri, cine înțelege, de ce tremuri , oare, părăsit de Lege? După miezul nopții prăznuim, e șoapta șoarecului care argintește noaptea. Mulțimea, în grabă, în hohot aleargă în piețe, în gări, ochiul cel veșnic privește din umbra tristei mirări. Am aflat, ai aflat, știm cu toții, poți să fugi unde vrei, unde poți, zgomotul gărilor, porții deschise spre cei ce sunt morți. Departe sunt halta, cișmeaua, cana de tablă, un ceai pe care îl bei cu o teamă de bezna pe care-o știai.( Tot Mandelștam).Imi umbli prin cap, nu te văd, te simt cum te strecori printre circumvoluţiuni, goală- puşcă , sub tălpile tale dulci, materia cenuşie nu mai e cenuşie- Geo Bogza. Am avut bucuria să-l văd prin 1992, m-a recomandat în USR.Daniel Bănulescu – toate picioarele tale strânse laolaltă şi rugându-se pentru mine- superbissim. Unii sunt vii, alții sunt morți.
Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Ești femeia. Deși-i citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu ești Lethe . Căci nu mă vezi, nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aievea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru. Tu ești Eva. Eu numele ți-l voi ascunde-adânc, în mine, în fibrele nervoase, fine”.
Oraşul se ridică şi cade, asemenea crengii de măr, asemenea valului, vântului, oraşul din depărtări, în ochiul copilului toate par în mişcare şi sunt, noi nu mai suntem în stare să ne-ntâlnim în cuvânt, oraşele cad, se ridică, precum anotimpul din noi, în mine există o cărare pe unde sunt diavolii goi, ei cântă şi joacă, ascultă, pune urechea, auzi? Acolo e iadul, acolo-i şi raiul cu îngerii cruzi, nimic nu-i mai rău ca un înger ce nu a căzut în păcat, diavolii mei sunt mai veseli, ascultă-i şi poate mă-mpac”.Aici se opri. Rex dormea, sforăia ușor. Apoi continuă.„OMUL-NEGRU Despre tine am citit prima oară în Esenin. Primul poem care m-a făcut să am insomnie. Mult aş vrea să fiu iubit, dar nu sunt, spune Omul Negru. Este el un om? Nu este. Am făcut totul să fiu urât, adică un frumos urât. Mama mă considera frumos, ştiam că nu sunt, ea mă considera nu prea deştept, dar eu sunt. Totul este pe dos. Asta spune omul negru, Iar odioasa ce spune? Odioasa nu spune nimic. Eu nu sufăr niciodată din cauza cuiva, eu sunt cauza şi efectul. Eu vreau să comunic cu oricine, dar oricine nu vrea să comunice. Este un slogan, l-am auzit la nora mea. Nimeni nu vrea pe nimeni. Suntem o generaţie de cretini. Mă refer la ultimii şapte mii de ani. Cred că înainte oamenii erau mai fericiţi. Vorbeau, surâdeau, se sărutau, dar nu precum libidinoşii pe stradă, care se clatină ameţiţi . O dragoste puternică, de zei. De fapt X este un fetiş, eu nu de ea am nevoie, ea este trecătoare , nu ea este steaua, în mine trăieşte ideea de dragoste, precum o trăiesc adolescenţii, schizofrenia mea, pentru că eu cred că am o leacă de aşa ceva, se exprimă prin acest dor necontenit de ceva absolut, iar realitatea este alunecoasă, schimbătoare, ca norii, ca apele, în mine este acelaşi copac al vieţii ca în paradis. Odidă, cărămidă, nu am nevoie de tine. Pe mine, vorba lui Eminescu, mie redă-mă. Omul negru va veni şi va face dreptate. O va pune pe batraciană să şteargă praful, pe ţânţar să scrie articole, pe oameni să umble printre nori. Ce spui, Omule Negru? El tace, el este NIMENI. Până aici totul este o aiureală ..... Cine mă iubeşte? Singur, singur, singur. Ceasul bate, ceasul bate solemn, lemn, lemn, cosciug, rug, cascadă de vocale, răsunet de cristale, iubita cu ochii negri, căprui, sprincene frumoase, râs de căprioară, în cântecul greierilor nici un semn că vom muri în curând, iarba verii este tot ce a rămas din visele războinicilor ucişi . Ce contăm noi? . Un fulger şi-n cerul negru ţipătul bâtlanului. O, tu, fecioară din ţări depărtate, am auzit de tine, acum te ţin în braţe. Omul negru vine şi mi-o ia. Este ţara fără cuci. Este ţara care nu există.. Oamenii sunt mai modeşti decât par, scrie Pleşu. Nu are dreptate. Sunt mult mai încrezuţi. Noi nu respectăm autoritatea morală, corect, respectăm poziţia socială. Ce înseamnă competenţă morală? Nimic. Absolutul nu poate coborî la mărunta dăscăleală. Cred cu tărie în iertare, deşi puţini m-au iertat cu adevărat. Progres moral nu există. Ethos în greacă înseamnă locuinţă. Noi locuim în propria morală. Etica alunecă adeseori în delirul generalizării. Când fac filosofie mă emoţionez.. Masochismul este o boală nobilă, ca şi epilepsia. Cine dispreţuieşte pe masochişti? Ipocriţii, impotenţii, frigizii, cei care nu cunosc dragostea. Orice om are o parte ce se doreşte...supusă durerii. Unii confundă sadismul cu masochismul…Capul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înalț privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid. Noi trăim, nu simțim nici pământul, pașii noștri, iarba, cuvântul, dar abia de rostești un cuvânt, că și lauda se-aude cântând. Are degete groase tiranul, câte morți îi ocupă azi craniul? El clipește din ochi, cine știe, câte capete cad, sute, o mie, milioane, mustățile lui se zburlesc la viața oricui. Împrejuru-i mișună slugi ce-i înalță osanale și rugi, peste corul lor jalnic se arată stăpânul cu vocea înceată, el acuză, el pune stigmatul, neiubindu-l , tu ești condamnatul, pieptu-i larg cu sete înspiră atmosfera de Gulag, sibiră.(Mandelștam).După miezul nopții, inima, hoțește, cântă fericită, cine mai iubește? Cine are gânduri, cine înțelege, de ce tremuri , oare, părăsit de Lege? După miezul nopții prăznuim, e șoapta șoarecului care argintește noaptea. Mulțimea, în grabă, în hohot aleargă în piețe, în gări, ochiul cel veșnic privește din umbra tristei mirări. Am aflat, ai aflat, știm cu toții, poți să fugi unde vrei, unde poți, zgomotul gărilor, porții deschise spre cei ce sunt morți. Departe sunt halta, cișmeaua, cana de tablă, un ceai pe care îl bei cu o teamă de bezna pe care-o știai.( Tot Mandelștam).Imi umbli prin cap, nu te văd, te simt cum te strecori printre circumvoluţiuni, goală- puşcă , sub tălpile tale dulci, materia cenuşie nu mai e cenuşie- Geo Bogza. Am avut bucuria să-l văd prin 1992, m-a recomandat în USR.Daniel Bănulescu – toate picioarele tale strânse laolaltă şi rugându-se pentru mine- superbissim. Unii sunt vii, alții sunt morți.
Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Ești femeia. Deși-i citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu ești Lethe . Căci nu mă vezi, nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aievea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru. Tu ești Eva. Eu numele ți-l voi ascunde-adânc, în mine, în fibrele nervoase, fine”.
BORIS MARIAN .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu