Căpitanul
De două ori pe săptămână primeam un plic roz-bombon, de la o
persoană pe care nu o cunoșteam după nume. Nu-i răspundeam că nu aveam ce. Ce-mi
scria personajul? Că e singur, dar nu este nefericit. Avea ceva din personajele
lui Dostoievski. Simțea tăcerea morții crescând în jurul său, că se simte ca o
cruce pe propriul mormânt. Că o pedeapsă
divină apăsa pe trecutul său. Că îl admiră pe Hegel pentru ura sa față de orice
este edificator, că fiecare om are ceva
de spus, semnificativ, dar nu are
cui. Că ar vrea să salveze pe cineva, dar nu are pe cine. Singurul lui prieten
era un baston cu care se plimba pe malul mării. Avusese un câine , dar murise
de bătrânețe. Că nu are ce să lase nimic în urma sa. Descoperea zilnic un adevăr, aceste
descoperiri îi distrugeau armonia din suflet, autoritatea sa de care se
bucurase cândva, se evaporase. Considera că personalitatea este mai importantă
decât orice autoritate. Poți fi un profet, un apostol, dar nimeni nu are nevoie
de așa ceva. Din ceea ce citea, și citea enorm, înțelegea că prea puțini autori
au trăit cele scrie de ei. Asculta
spusele unor necunoscuți întâlniți
întâmplător. Povestiri de viață. Când începea
și el să vorbească, omul se ridica, își cerea scuze și pleca. Fiecare își trăia
propria poveste , dar nu scria nimic. Le-ar fi rescris el, dar nu voia să fure
gândurile altora. Uneori murmura versuri din Ovidiu, cel exilat la Tomis. Dar
nu-l alinau. Înțelegea că individualitatea nu este acceptată prea ușor. Majoritatea
oamenilor se simt bine în mijlocul unui grup, unei mase. Nimeni nu înțelegea că minunile adevărate se petrec în
singurătate. Ca să admiri zborul libelulei, deschiderea florilor primăvara, trebuie să fii singur. Grecii
antici știau acest lucru. Ca și înțelepții japonezi. Scriitorii nu încep un
drum, ei îl închid. Ei fac drumul invers.
O sută de cărți nu valorează câr mărturisirea unui înțelept spusă în
câteva fraze. Nu se îndoia de existența Divinului, dar nu apucase să vorbească
niciodată în fața Lui. Dumnezeu tace, trebuie doar să înțelegi tăcerea Lui. Citise
Biblia de zeci de ori, spiritul ei pătrundea numai parțial în el. Unele
capitole îi erau străine. Oricum , a înțeles că în Biblie păcatul este altul
decât cel definit în legi, în cutume.
Orice sistem este un castel care se poate nărui oricând. Iubise cândva o femeie,
un înger și ea s-a dus la îngerii ei. Nu i-a mai dat un semn. Privea cu bucurie
orice femeie frumoasă ori atrăgătoare pus și simplu, dar niciuna nu amintea de
acea femeie. Îi invidia pe nebuni, ei trăiesc în lumea lor. Dar el nu putea fi
nebun. Marea îl învățase că nebunia nu este un colac de salvare. Era, așa am
înțeles, un om al mării. Disproporția dintre fragilitatea trupului și soliditatea, rezistența spiritului este una
din cauzele nefericirii. A diminua
această disproporție era și sensul vieții sale. La un moment dat nu am mai
primit nimic de la corespondentul meu. Am aștept câteva luni, apoi m-am dus la
adresa de pe plic. Nu stătea departe de
mine. Am aflat de la vecini că în casa aceea mică, acum nelocuită, stătuse un
bătrân ciudat, fost căpitan de vas, care murise de mult, chiar de mai mulți
ani, nimeni nu cumpăra casa, erau prea multe de reparat, iar noaptea se auzea
un sunet ciudat, de parcă un baston umbla singur prin casă, lovind podelele.
Mi-au venit lacrimi în ochi de necaz că nu-l căutasem, că nu-i răspunsesem
niciodată. De ce m-a ales pe mine drept
confesor? Cine ar putea să răspundă?
BORIS MARIAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu