Auto-da-fe

Auto-da-fe

 

Bun era auto-da-fe-ul în Evul Mediu. Cum mângâia el  cu flăcările sale  trupul chinuit al ereticului, ca mâinile unei femei flămânde de dragoste. Este necesar și acum. Ce spun acum o să mire pe unii. Nu poți crea ceva fără să crezi în puterile tale. Un om modest estre demn de laudă, dar îi lipsește motivația de a crea. Nu cred în modestia interioară, poate doar cea declarată o fi având o semnificație. Goethe spunea că ești ceea ce tu crezi despre tine. Domnul te ascultă, el dispune. A fi scriitor este mai mult decât a fi un om cumsecade.  Desigur, nu poți fi o fiară, o bestie, dar poți să păcătuiești. Contează ce scrii, ce creezi. Wilde, Rimbaud, Verlaine erau homo, Villon era hoț la drumul mare, nu ne luăm după ei, dar cumsecădenia nu creează, ea doar depozitează bunele maniere. De multe ori am fost nedrept, m-am exprimat  cu duritate, crezând că așa este cinstit. Dar adevărul este dușmanul armoniei. Oamenii au nevoie de alinare, de respect, ei merită respect, ca oameni. Orice bine se plătește. Nu orice rău se plătește. Deasupra stâncilor  albe se rotesc corbii negri. Admir și stânca și corbii. De când cu Poe. O fecioară păzește intrarea în peșteră, dar înăuntru priculicii își fac de cap. Poetul vorbește despre sacrificiu. Într-o zonă cu furnici m-am trezit cărăbuș, ca Samsa. Versurile mele semănau cu aripile de fluture. În tavan era o gaură. Pe acolo ieșeau liliecii. Pe acolo intrau îngerii. Unii credeau că sunt muște. Păianjenul de aur s-a luat după ele. Citești ceva, îți cade ochiul. Iei o carte , se sparge oglinda. În fiecare vehicul este un virus. La pușcărie se omoară unii cu lingura. Un prunc s-a născut sub un tomberon. Luna privește disperată. Încearcă să faci supă dintr-un tramvai. Se poate consuma un lup mort cu puțin muștar. Marx umblă deghizat în femeie. Din subsolul clădirii îl văd pe Kafka. Este învelit într-un cearșaf, în urma lui ard manuscrise. În curând vom sări în aer, atunci vom afla cine suntem. Se aud pașii liniștiți ai morții, ca ai unei femei ce nu-și mai dorește nimic. Din zborul păsării ghicești lărgimea spațiului, dacă nu ai spațiu, te mulțumești să strigi – Hei, voi, trecătorilor, voi treceți pe lângă mine, nemuritorilor, vă vorbesc eu, cel efemer. Nu-mi trebuie laude, ele îngroapă, vouă îmi încredințez sufletul, în voi îl îngrop, cum îngroapă un copil o comoară în curtea școlii, sub statuia unui efor uitat și apoi, biciuit cu propriile mele cuvinte, mă las izgonit din cetate. Mă veți găsi peste o mie de ani, piatră de râu, fără semne.