Eminescu

Dar nu mai cade ca-n trecut în mări din tot înaltul, ce-ți pasă ție chip de lut, dacă sunt eu sau altul? Trăind în cercul vostru strâmt norocul vă petrece, căci eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece. Eminescu este in fiecare, dar in grade diferite. Fără a suferi de paranoie, adesea m-am simțit în această postură caraghioasă, don-quijotescă, când, investind o parte din suflet, am găsit altceva de ceea ce căutam, o forfotă, o uitare de sine și de cei din jur, lipsită de sens. Pe ea o cam doare undeva de mine,ceea ce este normal. Nu avem nimic comun, nici o perspectivă nu ne apropie, totul a fost un consum de nervi , în virtutea unei foste incandescențe de mult stinse de timp, eu trăiesc cu imaginația, spre deosebire de majoritatea care cunosc realitatea mai bine decât mine.Vivat poezia. Adio, tinerețe, fără bătrânețe.Am fost slab, prost, agresiv, naiv, exact ceea ce sunt.Mă irită suficiența unora, dar vina este a mea. Am descoperit secretul iubirii. Atracția fizică este numai un început, o reacție de „inițiere”, iubirea nu este nici o comuniune spirituală, altfel s-ar confunda cu prietenia, care este superioară iubirii, fiind purificată de material, iubirea este satisfacerea unor interese, dar nu o simplă afacere, este o afacere complexă, în care nevoile trupești, sufletești, materiale,toate formează un complex care poate rezista în timp sau se poate destrăma din trei cauze - exact cele enumerate mai sus. Prietenul cel mai bun sunt eu pentru mine. Regretabil, dar adevărat. Am mai realizat ceva – am sfârșit cu ... „trecutul negru”. Astăzi totul s-a estompat. Timpul este un executor implacabil.Potecă în barba sfântului, geamătul pământului, reziduuri în suflet, cuplet, trupul meu febril proclamă un instinct infantil, erotismul metropolei va fi cândva Guliai Pole sau Atlantida, la numai doi centimetri de triunghiul Ginevrei. Adevărul este că eu îmi plâng tinerețea, dar pe cine interesează? Prezentul este cel mai puternic adversar al amintirilor.
Tu trebuia să te cuprinzi de acel farmec sfânt și noaptea, candelă s-aprinzi luminii pe pământ, dicet Eminescu, la care mereu m-am gândit cu jale.
Ti-au pus pe cap o tiară de nebun, o scufă cu peruzele, ca la păun, ai fost tu un mentor, un torționar, un prost? Deasupra capitalei zăpezi cad fără rost (Mandelștam).
Voi străbate marea cu înțelepciune, lumea este beată de amor divin, razele se joacă-n părul tău, mai spune cine te iubește, spune-mi să nu vin. Voi străbate drumul, timpul, înnoptarea, am un plan pe cinste, am să-ți scriu mereu, numele se schimbă, trupul și suflarea, eu străbat pustiul cu un Dumnezeu. Credincios acelei neclintite sfere care ne cuprinde fără să o știm, razele se joacă, numele diferă, lumea este beată de amor divin.