Floare de lotus

De multe ori sunt atât de convins că am dreptate, încât încep să mă îndoiesc. Totuşi, pentru o mai bună verificare, mă îndârjesc şi susţin propria opinie până în pânzele albe, astfel că reuşesc să atrag , de regulă, antipatia cuiva. Apoi, mai cuget, reuşind să desluşesc cine are dreptate. Dar oponenţii mei, în mare majoritate , devin agresivi, mojici, ceea ce mă împiedică să judec la rece chestiunea. Cred că aşa se întâmplă şi cu alţii. Profesorul nu era, oh, nu era accesibil, nu discuta, el gândea, contempla, o ceaţă subţire îl învăluia, sfâşiată când devenea irascibil. Pauză , a spus cineva că lipsa de timp înseamnă lipsă de talent, foarte util de ştiut. Nu ai timp, nu ai talent. Punct. Weiter. Ascundea comori, dezvăluia orori, vulnerabil fiind, voia să pozeze, cărţile domniei sale , metereze ar fi fost, dar cărţile au viaţa lor. „Sunt un vinovat, nu aştept iertare, sunt nemodelat, mi-am format eu singur o statură care ar putea să-nvingă prin ea însăşi multe semne de-ntrebare”. L-am zărit în urmă, într-un tren uitat, într-o gară fără nume, fără linii, încerca să prindă lacrima luminii pe un geam, un abur verde-ntunecat. Dragă Ody, dacă mă citeşti, dezvăluie-te, aş vrea să ştiu cine mai citeşte, sunt sigur că mai este cineva, dacă nu chiar mai mulţi.... Capul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Inalţ privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbeşte, sunt o frunză în vid. Mă gândesc la fiinţa aceea băieţoasă, iubita acelui mare clasic, ce coabitare frumoasă, o floare de pe malul Prutului şi un arbust de Bucureşti. Ce să-i mai pese ei de lume. Scrie orice, face orice, Prutul curge, numai arbustul se tot îngroaşă, mai scade din înălţime şu la propriu şi la figurat. Ei nu fac rău nimănui. Este bine să te crezi genial. Dar nu în văzul lumii. Ea, lotusul din Orient românesc, mi-a devenit peste noapte un duşman ca o vidră supărată pe păsările plutitoare.Eu nu o urăsc, dacă rămânea poetă, cred că făcea mai multă umbră în literatură. Aşa stă în umbra unui copac care ...
Ceea ce aş ruga-o eu pe Ody ar fi să slăbească. Indiferent că ne vom vedea pe această lume sau dincolo, aş vrea s-o vîd cum era în urmă cu patru decenii şi ceva. Cred că fizicul robus i-a stricat caracterul, de nu mă-nşel. Era diafană, inteligentă, înţelegătoare, poate bună, acum este o muiere rea şi arţăgoasă, rea de gură , fără discernământ. De ce să se degradeze? Mai aruncă pe mine propriile păcate. Punct.