Prima dragoste

Prima dragoste am cunoscut-o în munţi. Era viscol, fata s-a ridicat cu greu din zăpadă, dacă ar fi rămas acolo, ar fi îngheţat. Era chiar în noaptea de revelion. Am strâns braţul ei, am înaintat şi dorinţa ei de a se salva m-a înduioşat, eu nu eram speriat pentru că mai apucasem viscole pe vârful muntelui, doar că era noapte acum, puteam să cădem în prăpastie. Nu am căzut. Am fost iubitul ei şi ea a fost a mea, chiar în acea noapte,în imaginaţie. Am ajuns la o cabană, eram frânţi de obosoeală. Am dormit alături de ea. Dimineaţa am aflat că erau doi morţii, din grupul nostru. Eram prea tineri ca să-i jelim, nici nu-i cunoşteam. Am petrecut zilele de vacanţă ca în vis. Zăpada te poate hipnotiza,, în lumina soarelui. Au urmat luni de beţie a dragostei, eram student în primul an, am simţit cum tinereţea mă purta ca un fluviu. Apoi, nu ştiu ce a intervenit, eu eram un puşti faţă de ea, doi ani ne despărţeau, eu eram mai tinerel, când ai 18 ani contează. Fata, nu înţeleg de ce , voia să se mărite, voiam şi eu, dar părinţii ei, când m-au văzut, un tinerel cam pirpiriu, nearătos, abia la început de facultate, au sfătuit-o, probabil, să mă lase. Ea s-a executat. Am revăzut-o după circa trei ani, crescuse, era mai frumoasă, era strălucitoare. Dar dragostea mea nu mai era şi a ei. Ea nu mai era ea, acea fată din munţi, din viscolul în care ea se prăbuşea , se ridica, plină de speranţă.
Oraşul se ridică şi cade, asemenea crengii de măr, asemenea valului, vântului, oraşul din depărtări, în ochiul copilului toate par în mişcare şi sunt, noi nu mai suntem în stare să ne-ntâlnim în cuvânt, oraşele cad, se ridică, precum anotimpul din noi, în mine există o cărare pe unde sunt diavolii goi, ei cântă şi joacă, ascultă, pune urechea, auzi? Acolo e iadul, acolo-i şi raiul cu îngerii cruzi, nimic nu-i mai rău ca un înger ce nu a căzut în păcat, diavolii mei sunt mai veseli, ascultă-i şi poate mă-mpac.