Era o zi rece

Era o zi rece, de aprilie, ceasul arăta treisprezece.Winston Smith se zgribuli de frig, intră în blocul numit „Victoria”, lăsând o pală de vânt să pătrundă din stradă. In coridor mirosea a varză fiartă și a preșuri vechi. In fața intrării, pe un perete era agățat un afiș prea mare pentru îngustimea coridorului. Pe afișul lat de circa un metru era poza unui bărbat de circa 45 de ani, cu un chip oarecum dur, dar totodată bărbătesc, purtând mustăți negre și dese. ... Era portretul lui Big Brother... Cititorul va înțelege că este începutul genialului roman al lui Orwell, „1984”, pe care eu nu-l cunoșteam la anul apariției, nici nu mai știu anul, un coleg al meu fiind indignat de ignoranța mea. Oricum, cartea a apărut în estul Europei prea târziu, spre deosebire de filmul lui Chaplin, „Dictatorul” care a apărut la timp și tot degeaba. Totul este să-ți păstrezi caracterul, spune profesorul, părăsind parterul cu capul în jos, pe feastra deschisă, de unde ajunse pe o narcisă, „sunt un om oarecare, nu luași exemplu, templul grecesc este numai un templu, priviți de pildă la Harold lloyd atărnând la etajul o sută doi, să te plimbi cu o fată de ziua victoriei ănseamnă să ierți toate erorile”, spune profesorul, pune mâna pe clanță și pleacă din școală-ntr-o ambulanță. Spre tot ce este îndoielnic, sufletul meu, o pasăre rănită se-ndreaptă în bătaia puștii gata să tragă, sub privirea ațintită sau spre capcana pe care făptașul de mult a părăsit-o-n crânguri, merg ca un orb și ocolesc orașul în care toți mărșăluiesc cu stângul, e cam târziu să schimb eu locul sau el să-mi schimbe felul, mă pătrunde un dor de Cavalerii urcați pe soclul legendei Meselor nicicând Rotunde. Am dorit mereu să fiu o speranță, în limba strămoșilor mei i se spune „Hatikva”, „Ești o speranță bătrână”, mi se spune, dar eu înfloresc în fiecare dimineață, „De unde vin florile?” sunt întrebat, cu lacrimi de bucurie și de tristețe se hrănește pomul meu, așa m-au învățat părinții, iar florile șoptesc, „Crești înainte”.