Cioran

Cioran este mai bun decât Nietzsche, mai explicit şi mai patrunzător .De suferință nimeni n-o să scape, spune o voce din adânc de ape, nu crede în minuni, în voia lor te lasă de ai nervi de mitralior, de îndoieli să treci ca un balaur mânat de-alcoolul prefăcut în aburi, sau crezi că Universu-i numai pentru tine făcut precum sunt florile caline? Fii pesimist condiționat de-mprejurări, natura mamă are un frate și un văr, norocul și ciudatul nenoroc, precum sunt casele din Lancaster și York. Teama te face rău și prost și crud, cunoaște-te pe tine în amurg.
„Am pornit să cuceresc toate perplexitățile lumii.. Aparținem unui timp clinic...Numai cazurile contează...Dacă scriitorul a lăsat o operă, îl vom lăsa și noi în uitare... Prostia conține o doză de seriozitate, care condusă mai bine ar putea în mulți numărul capodoperelor ... Istoria ideilor este istoria însinguraților ( excepțional, vezi Isus, Marx, Lenin, Hitler, ș.a.) ... Perseverăm în viață tocmai că nu se sprijină pe nimic”
Dar ce spun romancierii cu opere? Boll, de pildă., Heinrich Boll ( cu Umlaut), marele german – „ Mi-au fixat piciorul și m-au pus pe podul cel nou să număr trecătorii din fiecare zi”. O poveste într-o frază.scurtă. Toate prozele lui Balzac încep cu descrierea unei străzi sau a unei case, niciodată cu a unui om singur, acel om trece pe lângă o casă, pe o stradă, acesta este secretul atracției din prima clipă. Dumnezeu poate fi slujit și în somn, zic hasizii.Soldatul merge și ranița-n spate atâtnă o tonă și jumătate, ”nainte e ceață, în spate e ceață, soldatul nu are nici creier, nici față, o bilă chilugă, doi ochi și o gură ce poartă o continuă înjurătură, sub hainele groase, o inimă care
așteaptă o veste, o nouă scrisoare, soldați au fost și bunicul și tatăl și eu și băiatul ne numirăm „soldatul” și lumea e mândră pe jumătate că merge soldatul cu ranița-n spate.Nu te teme, și-a spus, vântul sorbea din căldura trupului său, nu te teme, și-a spus, vântul aluneca peste trupul sfârtecat de gloanțe, nu te teme, și-a spus, tremura ca o stea tot mai înaltă deasupra pământului. ... Gura ei aștepta sărutul, lacrimile ei erau o chemare a fericirii, inima ei se zbătea încă, prinsă în plasa copilăriei, și totul a fost curmat de un glonț, de o ardere intensă care a pornit glonțul, de mult trupul ei zace inutil în pământ, sufletul ei este departe, mâna care a ținut pistolul scrie azi despre trecut, despre dreptate și neagă istoria fetei moarte.