Epaminonda

Poetul se ține de cuvânt toată viața, spune Dobrovolski.De ce nu s-ar ține, numai că, asta e, cuvântul nu se ține mereu de el, că doar cuvântul nu este câine. Au oare etnie porcii? Am văzut un porcușor drăguț, era de undeva dintr-o țară exotică, mic ca un pui de pisică. Acum Schopenhauer plus Aristotel – ce are un om, ce este un om, ce își închipuie un om? Al treilea enunț mi se pare mai interesant. Ce ne închipuim noi despre noi? Ușa agenției era deschisă, biroul arăta ca un cabinet dentar, scrie Herve Bazin. Zăream, prin fereastra deschisă, luminile de la Tour Eiffel, scrie Sully Prudhomme,în studiul introductiv la„ Bible de l”Humanite” de Jules Michelet, total 43 de pagini. O, Ramayana, spune autorul, minunându-se de măreția Indiei. Mai rar o carte mai superficială, în care toate religiile sunt puse la grămadă, considerându-se că fiecare popor a scris un rând din marea Biblie a omenirii. Nimic mai fals. Diferențele dintre credințe sunt enorme. Abia Eliade ce a mai făcut ordine în domeniu.„ Îți voi arăta cu totul altceva decât umbra pășind în urmă-ți dimineața sau seara, ridicându-se să te întâmpine, îți voi arăta teama ta într-un pumn de țărână” ( Wast Land, de T.S.Elliot) Noi inventat-am fericirea, zise Zarathustra făcând cu ochiul... Când împlini treizeci de ani, își părăsi ținutul și lacul din ținutul său și-n munți se duse... Eu sunt sătul de-nțelepciunea mea , spuse el după zece ani... iubirea mea, nerăbdătoare, în torente se revarsă pe pantele de răsărit și de apus... Nebunia îmbătătoare a lui Nietzsche. Cornelius Nepos scrie cu admirabil talent despre Epaminonda, unul dinmarii generali antici, din Teba. Cine mai știe de el? Unde este Teba din Grecia? Că mai era una în Egipt. Frumos, de aș fi fost un tată nebun, îl numeam pe copilul eu, Epaminonda, parcă e un sunet de liră. Cîndva credeam că poeții sunt fericiții acestui pământ, apoi am aflat că fericirea se desparte-n silabe, ca orice cuvânt, la început scrii versuri triste, cu timpul simți nevoia să preiei schimbul celor care au murit cu surâsul pe buze, poate de aceea poeții, ca și nebunii se cred călăuze.