Noi suntem oamenii de cenușă

Noi suntem oamenii de cenușă, venim la casele noastre, ne așezăm în prag, mestecăm liniște, în casele noastre stau alți oameni, dar ei nu se simt strâmtorați de venirea noastră, noi nu deranjăm, ei discută peste capetele noastre, ciyesc, râd, se nasc, mor, noi nu deranjăm, noi vorbim în șoaptă între noi, tu ești, mamă? tu ești, tată? tu ești soră? Frate? Prietene? Ceilalți nu ne aud, noi nu deranjăm pe nimeni, suntem ce mai liberi oameni, n-avem trup, n-avem oase, n-avem morminte, numai nume, iar numele se pot uita, povestea profesorul despre „oamenii de cenușă”.... De nu e logică, nimic nu e, cum ar lipsi Cimabue, mâna o-ntinzi, primești un leu, dacă te-nalți, devii un zeu, mie-mi plesnește-o vână-n cap, de-aș fi mai calm decât un crap. Ce să-ți mai scriu? Că te iubesc? O, da, o, da, o, rai lumesc, poate-nțelegi ce vreau să spun. Mă parodiez ca un nebun... Spre tot ce este îndoielnic, sufletul meu, o pasăre rănită se-ndreaptă în bătaia puștii gata să tragă, sub privirea ațintită sau spre capcana pe care făptașul de mult a părăsit-o-n crânguri, merg ca un orb și ocolesc orașul în care totți mărșăluiesc cu stângul. E cam târziu să schim eu locul sau el să-mi schimbe felul, mă pătrunde un dor de cavalerii urcați pe soclul legendei Meselor nicicând Rotunde.
Mă gândesc la criticii de literatură, la cei care „fac” istoria literaturii. Cred că în afară de G.Călinescu, poate Crohmălniceanu, ceilalți nu sunt buni îndrumători, scriitorii nu trebuie să țină cont de părerea lor, nici de gustul public. Este grav ce spun , dar această bătălie tragică de a „intra” într-o istorie pe care o scrie cineva care nu a „făcut” un pic de literatură, așa puțin( Călinescu a fost unul dintre bunii romancieri și chiar poeți, dramaturgi ai literaturii române) este și grotescă. Alex Stefănescu cu proze umoristice, Manolescu cu nimic literar, alții, ca Marian Popa, Ion Rotaru, Emil Manu, ca să nu spun de Titu Maiorescu, „zeul” din secolul XIX au necăjit mulți scriitori, iar Eminescu a fost o jertfă a lui Maiorescu, fără el, poate că poetul ar mai fi dăruit nestemate literaturii. Cred că la el s-a referit bietul „geniu pustiu” în „Criticilor mei”.Revenind la „morții noștri dragi”, vorba lui Ivănceanu, cred că marea trădare este cea față de acești morți. Este mai „cinstit” să trădezi un om viu, care se mai poate apăra, decât un fost prieten, mortul care nu a murit decât fizic. Il uiți, de parcă nu a existat, nu a respirat aerul cu tine alături, nu a scris frumos, ca de pildă dragul Florin Mugur, pe care nu-l voi uita.