Te bucură de vântul cel hoinar, îmi spune Eugen Montale, poeții laureați vorbesc mai rar, iar ceilalți alcătuiesc vocale,
Vântul ce astă seară sună atent, ca briciul pe obrazul aspru
Se aseamănă cu nobilul din Kent, cu un ochi negru, altul de-alabastru, frumoasa Esterina l-a uitat, iar Julieta e-n vilegiatură,voi știți, pe amândouă le-am cântat, îmbogățind tezaurul din Lună, aproape o fantezie alcătuind, în miezul zilei simt cum crește sarea la Marea Moartă, la mărețul Ind,
Iubirea mea-i la Soarele Răsare. Iară Sandu David spune, apele uitării line, duc trecutul peste strune, prin ferestrele deschise, de la mine în Marquise, cât durează depărtarea, ca privirea peste dune, noaptea se preface-n marea ce de David Sandu spune.Numai glasul se rotește într-un spațiu fără margini, lângă Zidul care crește din speranțe și din lacrimi.„ Trebuie să recunoaștem că natura este foarte variată. Da, zise saturnianul, natura este asemeni unui răzor cu flori... Ea este asemeni unei adunări de blonde și brune ... Avem șaptezeci și două de simțuri ... imaginația noastră trece dincolo de nevoi” – Voltaire, aproape incredibil. In parc bătea un vânt ce te punea pe gânduri, puteai să fii un om uitat în patru scânduri, puteai să fii bufon, puteai să fii Buffon, dar ce puteai să fii nu ar avea rezon, ești viu, ești tot ce vrei și câine, frunză, stea, puteai, între evrei, să fii chiar Mesiah , dar ești un trecător mai trist ori mai puțin decât ar merita umbrosul tău destin. Fă-mi, Doamne, rogu-te, o lobotomie, să uit de retorică, ofer omie de biete cuvinte, pentru un rând scris doar cu gândul pe-o umbră de vânt. Din cornul de cerb sună speranța, azi o aud doar în vis. Vezi? Balanța se-nclină spre nebunia cea rece, du-mă, o, Doamne, și mă petrece în raiul promis pentru poeții ce-și sfarmă frunțile de toți pereții. Singur, într-o cameră de hotel, profesorul citește din Marmontel, sensul profund al vieții îi scapă, în baie picură robinetul de apă.
Vântul ce astă seară sună atent, ca briciul pe obrazul aspru
Se aseamănă cu nobilul din Kent, cu un ochi negru, altul de-alabastru, frumoasa Esterina l-a uitat, iar Julieta e-n vilegiatură,voi știți, pe amândouă le-am cântat, îmbogățind tezaurul din Lună, aproape o fantezie alcătuind, în miezul zilei simt cum crește sarea la Marea Moartă, la mărețul Ind,
Iubirea mea-i la Soarele Răsare. Iară Sandu David spune, apele uitării line, duc trecutul peste strune, prin ferestrele deschise, de la mine în Marquise, cât durează depărtarea, ca privirea peste dune, noaptea se preface-n marea ce de David Sandu spune.Numai glasul se rotește într-un spațiu fără margini, lângă Zidul care crește din speranțe și din lacrimi.„ Trebuie să recunoaștem că natura este foarte variată. Da, zise saturnianul, natura este asemeni unui răzor cu flori... Ea este asemeni unei adunări de blonde și brune ... Avem șaptezeci și două de simțuri ... imaginația noastră trece dincolo de nevoi” – Voltaire, aproape incredibil. In parc bătea un vânt ce te punea pe gânduri, puteai să fii un om uitat în patru scânduri, puteai să fii bufon, puteai să fii Buffon, dar ce puteai să fii nu ar avea rezon, ești viu, ești tot ce vrei și câine, frunză, stea, puteai, între evrei, să fii chiar Mesiah , dar ești un trecător mai trist ori mai puțin decât ar merita umbrosul tău destin. Fă-mi, Doamne, rogu-te, o lobotomie, să uit de retorică, ofer omie de biete cuvinte, pentru un rând scris doar cu gândul pe-o umbră de vânt. Din cornul de cerb sună speranța, azi o aud doar în vis. Vezi? Balanța se-nclină spre nebunia cea rece, du-mă, o, Doamne, și mă petrece în raiul promis pentru poeții ce-și sfarmă frunțile de toți pereții. Singur, într-o cameră de hotel, profesorul citește din Marmontel, sensul profund al vieții îi scapă, în baie picură robinetul de apă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu