Prietenul din Hawai

Am un prieten în Hawai, un om de la care învăţ mereu cum nu trebuie să fie un om. Mă numeşte spam, incapabil, inabordabil, trufaş, dar nu m-a văzut niciodată.. Deşi este în Hawai se consideră situat în centrul Universului. Dar s-ar putea să aibă dreptate. Centrul este oriunde şi nicăieri. Una dintre cele mai grele boli este să ai mereu dreptate. Este o boală care loveşte deoăotrivă pe purtător şi pe cel care vine în contact cu bolnavul, deşi nu se ia. Poate că toţi trecem prin ea, dar , adesea, ne revenim. Altfel, am muri cu toţii. Iubito, mă iei la judecată în faţa unor pitici? Cineva mi-a spus că aş avea ceva talent. Să nu-i crezi, dacă i-aş crede, n-aş mai scrie un rând. M-aş culca pe o ureche şi nu m-aş mai ridica. Îmi spui că mi-am făcut de cap în viaţă? Nici vorbă, în sufletul meu am fost un schimnic şi sunt şi acum. Pereţii fiinţei mele sunt albi. Se simte varul proapăt. Omizile nu mă consumă. Poeţii sunt veşnici. Cioplitorul în piatră sau în marmură este şi el un biograf, lucrarea îi aparţine ca şi mâinile pe care le foloseşte cu măiestrie. Răspunsurile aşteaptă cuminţi, într-o lumină rece, fiecare... Poatre pentru viaţa de apoi? Trăieşti o viaţă, pare un mileniu, căci mii de griji te cheamă, te frământă, e scurtă dimineaţa, iar amiaza e şi mai scurtă, noaptea e flămândp. Atunci aprinzi o lampă-n întuneric şi scrii, precum chinezii antici, fluturi ce zboară în lumină, fără teamă, de grija morţii, împăcat te scuturi. Înving cei care ştiu să se schimbe, spune profesorul, el îşi este părinte, el este-nceputul ca şi sfârşitul propriilor îndoieli, stingeţi chibritul, se roagă hârca din fundul peşterii, în urma noastră vin meşterii, aranjează, decopertează, poleiesc tot ce e mucegai, scris diavolesc, sunt într-o stare minunată, strigă profesorul sub bolta renovată, durerea s-a ascuns, aproape că nu mai este, o adevărată beţie a puterii celeste, astfel vorbim, încheiem procese verbale sub fiecare din cele patru portale, profesorul căzuse de mult, de la înălţime, era dus pe targă, prin mulţime. Finis coronat opus, aşa este? De nu-i iubire-n cosmos, ce mai e? Din ce substanţă-i cosmosul, mon Dieu? Purtat în gând, în nava mea fragilă, gonesc în spaţiul alb şi n-aştept milă, lipsit de cârmă şi de astrolab, cu visul zbor, ca într-un basm arab, într-un pustiu de foc şi ger străluminat de stzele care urcă ori decad, prostituiându-se cu orice biet nomad..




BORIS MARIAN