Amintiri-partea IV

Amintirile unui nostalgic –p.IV




Toţi suferim. Unul mai mult, altul mai puţin. Mă uit în jur – ce puternici sunt cu toţii, ce hotărâţi. Eu m-am născut nu ştiu cum şi când, am bolit ca toţi copiii, mai mult sau mai puţin, am râs şi am plâns, am învăţat uneori mai bine, alteori mai prost, am studiat mai bine şi mai puţin bine, am iubit ... o multitudine de fete frumoase, femei şi mai frumoase, ele m-au iubit mai mult sau mai puţin, am avut o viaţă de familie şi o am, nu am divorţat din varii motive, deşi discuţii, unele mai violente, verbal, au fost, sunt apreciat şi nu sunt apreciat, am făcut ce am vrut în viaţă. Dacă m-aş naşte din nou, nu ştiu dacă nu aş face acelaşi lucru. Poate că aş fi ocolit ingineria, care este o meserie ingrată , dacă nu ai pasiune pentru tehnică. Arta mi s-a părut că este domeniul libertăţii şi este. Până aici, nimic interesant. Aceasta este suprafaţa aproape a oricărui om. Dedesupt este altceva.

Părinţii mei au fost bucovinenei de origine. Tata era fiu de negustor, a studiat la Viena, apoi la Rouen, în Franţa, dar amicii săi l-au îndemnat să meargă, să lupte în Spania, de partea republicanilor. Astfel a devenit comunist. S-a întors, prin Tunisia , la Bucureşti, în 1939, oarecum scârbit de luptele interne , din tabăra comuniştilor, unii stalinişti, alţii troţkişti. Totuşi a menţinut legătura cu PCR. A izbucnit războiul care l-a găsit în regiunea Herţa. Fiind evreu, mama mea tot evreică, eu eram în stare de embrion, tot evreu, familia mea a juns în regiunea Stavropol de la nord de Caucaz, unde m-am născut, într-un sat căzăcesc. Nemţii au ocupat un timp regiunea, părinţii mei au ajuns în zona Uralilor, iar după terminarea războiului au revenit în România, prin Rădăuţi, la Bucureşti. Am uitat rapid limba rusă, am devenit un bucureştean de cartier, adică pe bulevardul A.I. Cuza, aproape de Gara de Nord. Beţivi, hoţi, ghicitoare, cerşetori, olteni cu legume, ofiţeri, tot ce vrei treceau pe acest bulevard pietruit şi cu case joase, înfipte în pământ. Mergeam la grădiniţa din Aleea Alexandru, unde erau şi copiii marilor ştabi comunişti, deşi tata abia fusese angajat la Radio. Apoi a îmbrăcat haina de maior, se ocupa cu presa MAI. Oho, vor spune unii, a fost securist. Nu, dragilor, nu a iubit acest domeniu, deşi au fost destui cunoscuţi ai lui care s-au angajat în construcţia vertiginoasă a noii societăţi. Carnet de partid nu a primit, că i-a spus prietenul Petre Borilă că este un trădător al partidului, de ce a venit din proprie iniţiativă din URSS. Ce, a fugit de socialism? Tata era nedumerit. Dar în România se construieşte tot socialism., nu? Lasă că asta facem noi, nu tu care ai venit cu ajutorul Joint. Joint, adică Joint Distribution Commitee este organizaţia evreiască din SUA care s-a ocupat şi se ocupă cu ajutorarea evreilor din toată lumea. Comuniştii au spus că Joint este o organizaţie de spionaj. Aşa au vrut ei, deşi România a beneficiat de ajutor american după război, în care era şi o contribuţie a evreilor americani. America a încercat să câştige simpatia în România. Dar sovieticii au fost mai hotărâţi. Tatăl meu a primit carnetul de partid în 1954, boala de hipertensiune arterială se agravase, se consumase prea mult din cauza marginalizării, pe care o considera, desigur, nedreaptă. A fost scos din cadrul MAI, trecut la Direcţia Presei , adică la cenzură, unde trebuia să citească nenumărate cărţi moştenite, adică jefuite de statul de democraţie populară, care trebuiau să intre biblioteci sau arse. Nu ştiu ce referate a scris, ştiu că a adus acasă o frumoasă Biblie tradusă în germană de Martin Luther.

Tata ştia germana, franceza, spaniola, rusa şi, evident, româna, dar germana era limba pe care o ştia mai bine. Bunicii mei au trăit în imperiul austro-ungar. Tata amurit în 1960 de congestie cerebrală, după o şedinţă de partid, eu spun că tot partidul l-a terminat. Indirect.

A fost un om care a şovăit între credinţa în ceva iluzoriu şi practicile pe care le judeca aspru, dar nu putea să deschidă prea mult gura. Această şovăială mi s-a transmis. Teoretic sunt un om de stânga, dar nu mă identific cu nici o formaţie din România. Nimeni nu este, pe plan politic, public, de stânga. Lăcomia omului este mai tare decât convingerile. La fel au făcut şi „burghejii comunişti”. De fapt puterea PCR a fost puterea unor carierişti lipsiţi de orice scrupule morale. O spun din cunoaşterea multor activişti de la diverse niveluri. Comunismul nu există. Lipseşte exemplul moral. Nimeni aflat la putere nu s-a comportat ca un om, aşa cum înţelegem noţiunea de Om. În 1963, student fiind la Moscova, am cerut să intru în PMR, aşa se numea partidul. Am fost primit de organizaţia din Politehnică-Facultatea de Chimie Industrială. Un asistent sau şef de lucrări s-a apropiat de mine şi m-a întrebat, încet, în şoaptă, nu ştiu de ce, cum este la Moscova. Era un tip ciudat. Am aflat mai târziu că a fost găsit mort în laborator, cam la un an după discuţia cu mine. Nu se ştia dacă a fost accident sau asasinat sau sinucidere.

Mama mea a avut o viaţă destul de lungă, iar dacă socotim prin câte a trecut, a rezistat bine 88 de ani. În copilărie a fost exploatată de tatăl, capul familiei, un negustor de mărunţiuri care a pus-o de la 13 ani să vândă ţigări la chioşcul său, o mai şi bătea uneori, trebuia să aibă grijă de doi fraţi mai mici. Totuşi, amintirea bunicilor eu o binecuvântez că mi-au dăruit o mamă cum rar găseşti, ca şi pentru faptul că au fost împuşcaţi de un pluton german, pe malul Bugului, la Mihailovka, în 1942, episod pe care îl văd cu ochii minţii şi acum. Bunicul i-a săpat groapa bunicii, care nici nu se ţinea bine pe picioare din cauza foamei. Mă întreb ce rost avea să mai fie împuşcaţi., când mureau, probabil, oricum. Dar, vorba unui profesor cinic, universitar pe deasupra, a la guerre comme a la guerre. Mai mare cinism nici că se poate. În tinereţe,, mama a fost sionistă şi visa să plece în Palestina, apoi s-a apropiat de mişcarea ilegală a comuniştilor, trimitea pachete, cred că şi lui Gheorghiu-Dej, care era la închisoare şi nu o ducea prea rău. În URSS, în timpul refugiului, a muncit din greu pentru întreţinerea familiei, adică a mea şi a tatălui meu, care mucea , dar a fost un timp foarte bolnav. Un rus oarecare, i-a strigat o dată „jidoavcă” şi a aruncat-o de pe scări, de era să-şi frângă oasele. Tatăl meu, convins că autoritatea sovietică, locală va lua atitudine, a reclamat cazul. URSS se afla în război cu Germania nazistă, antisemitismul nu putea fi tolerat în asemenea condiţii. Ei bine, i s-a râs în nas. Ca să ştie lume că evreii nu au condus în URSS. O simplă întâmplare. După război, în România mama a activat la UFDR, pentru cine nu ştie, Uniunea Femeilor Democrate din România. De parcă o femeie era democrată doar dacă făcea parte din UFDR. S-a lăsat, totul era foarte formal. Şefa organizaţiei era Liuba Chişinevschi, care după ce a zburat soţul ei, a dispărut şi ea. Chişinevschi a fost un lingău al lui Dej, dar nu l-a ajutat cu nimic linguşeala. Teohari Georgescu, ministru de Interne până în 1952, era bun prieten cu mama înainte de război. Deşi mulţi credeau că era evreu, omul era român sadea. Era mic de statură, roşcovan. Dar, uite că nu era evreu. Vadim inventează că-l chema Burăh Tescovici. Omul a murit, altfel Vadim ar trebui să-i dea un miel că l-a botezat... cu nume evreiesc. Nevasta lui Teohari era evreică, Samuilă o chema, au avut o fiică, ştiu că a plecat în Vest. Mama mea a murit în 1996, fără a reuşi să se stabilească în Israel, dar a vizitat ţara aproape în fiecare an, după 1965, când Ceauşescu a permis menţinerea relaţiilor diplomatice cu această ţară. Un frate al mamei a fost director în diverse ministere, de externe, comerţ exterior, apoi a fost trecut pe linie moartă. Meritele sale de voluntar în Spania republicană, de participant la Rezistenţa franceză nu valorau nici doi bani pentru Dej, mai puţin pentru Ceauşescu. Ei erau de aici, veneau din închisoare. Alţi doi fraţi ai mamei şi o soră au plecat în Palestina prin anii 20 -30. Unul a ajuns ministru în guvernele israeliene, la Comerţ. Industrie , înainte de 1948 s-a ocupat de mişcarea de tineret.

A fost în România prin anii 60, un tip cu ochi albaştri m-a bătut la cap să-i spun ce ştiu despre acel unchi, apoi m-a lăsat în pace. Celălat unchi a trăit în kibuţ, toată viaţa. Am fost în vizită la el, în 1989. Kibuţul este o comună, nimeni nu are proprietate, nici salariu, dar pentru excursii în străinătate sau pentru studii, membrii sunt ajutaţi. Au cantine , creşe, grădiniţe . Un tip de micro-comunism, care nu a depăşit 4% din totalul populaţiei.

Personal am fost un adept al sistemului socialist cam până prin 1983, mulţi vor spune că eram un prost. Trebuie să spun că nu i-am admirat pe lideri niciodată, Dej era plicticos în discursuri, Ceauşescu m-a îngrozit de la început, cum vorbea, apoi m-am obişnuit. Eram, totuşi convins că socialismul îţi asigură o casă, adică un apartament la bloc, un loc de muncă, un salariu , mai greu cu deplasările în străinătate, dar, ziceam eu, ce contează? Mama îmi spunea de Soljeniţân, de nivelul de trai din Israel, apoi a vizitat şi ea Europa, adică Italia, Elveţia, Franţa. Era încântată. Eu am văzut în 1972, Polonia, mi-a plăcut, în special Silezia, fostă provincie germană. Apoi, în 1978 am văzut Parisul, într-o deplasare de serviciu, foarte greu obţinută, eram, totuşi director tehnic de intreprindere. Apoi Viena, Belgradul, Milano, Roma, abia în 1989, Israelul. În 1989, în luna noiembrie, am fost întrebat când cade Ceauşescu, am răspuns – Niciodată. Nu credeam în căderea socialismului. Dar în 1983, când am avut mai multe conflicte cu diverşi activişti, am început să mă enervez. Totuşi, credeam că nu este sistemul de vină, ci oamenii. Căderea lui NC a pus punct credinţei mele. Am înţeles, foarte târziu, cât de şubred era totul. Frigul din anii 80, lipsa alimentelor îmi era cunoscută, o simţeam pe pielea mea, familia suferea, dar speram că vor veni vremuri mai bune. Nu mă laud cu nici o dizidenţă. Am luat un vot de blam cu avertisment, în 1983, dar mai credeam în puterea adevărului. Aiureli! Sunt convins că fără condiţii externe, socialismul s-ar fi menţinut în România, ca în Coreea de Nord. O nenorocire acceptată. Nimeni nu este de vină sau toţi suntem de vină, cu excepţia celor puţini care au încercat să se opună. Nu sunt un nostalgic al unui sistem despre care am aflat multe după căderea sa. Dar nu pot fi de acord că viaţa este o junglă în care cel viclean şi lacom ajunge să o ducă mai bine decât un om cu calităţi intelectuale şi morale superioare. Socialismul lui Marx, Engles, Lenin, Stalin, Dej, Ceauşescu nu a dat nici o soluţie, s-a înfundat tot mai mult în marasm economic şi moral. Nu sunt un profet, de aceea nu am soluţii în minte. Vorba lui Caragiale, preluată de Pleşu- „Nici aşa, nici altminteri”.



Boris Marian