Înainte de a muri, mama mi-a spus, mă simt ca o regină, o lăsaseră toate durerile, avea un chip blând, împăcat. Va fi bine, mi-a şoptit, apoi a plecat lăsându-mi moştenire – optimismul. Pot fi atacat de oricare câine turbat, nu mă tem, pot să fiu amenunţat de oricare Cain, eu nu mă tem, unul mi-a spus că sunt demn de milă, că sunt un zero barat, un amator nenorocit, altul m-a trimis în Madagascar, dar eu am rămas aici, în dragul meu oraş de pe Dâmboviţa, nu mă ruşinez.
Nici de cutremur nu mă tem, nici de gripa porcină, de boala secolului am trecut, iar dacă genunchii mă vor lăsa, eu nu voi sta în genunchi, voi rămâne în picioare, neîncovoiat, voi şopti – mă simt ca un rege, nimeni nu mă va auzi, voi vorbi pentru mine. În jurul meu, prietenii mei, mai puţin optimişti, Paul Celan, Gherasim Luca, Tzara, Isidore Issou, Mandelştam, Brodsky, mă îndeamnă – nu te lăsa. Îi ascult, claviatura mă ascultă la miezul nopţii, un poem se naşte, altul moare, viaţa merge înainte, zorile vin şi mă salută, zorile – slujitorii mei, pajii mei vrednici. Mă simt ca un rege.
Boris Marian
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu