Iertarea

Iertarea – scrisoare către R.


De la Boris Marian





Două stări ne sunt foarte apăsătoare – recunoştinţa şi şansa de a ierta. Nu şi nu. Despre recunoştinţă nu vorbesc aici, prost este cel care o aşteaptă, iar prostia se plăteşte. Despre iertare, da, am o veche experienţă în refuzul de a fi iertat. Nimic nu mi s-a iertat în viaţă- că am fost bun, că am fost rău, că am fost indiferent, că am iertat, nici pentru asta nu am fost iertat. Mi s-a spus Satana, deşi nimeni nu l-a văzut. Aş vrea să fiu Satana, atunci, da, nici nu aş mai cere iertare nimănui. M-aş simţi ca un lup în pădure – aş urla la lună şi la mirosul de oaie. M-am rugat de fiinţa numită R., convenţional, putea fi X, Z. Mi-am scos inima pe tavă, inima s-a răcit până nu au mai ieşit aburi din ea, am pus-o la loc să se încălzească. M-am simţit ca un bou dus la înjunghiere. Lev Tolstoi are o povestire extraordinară despre un cal care este condamnat, fiind bătrân, să fie sacrificat. Un asasinat în toată regula. În rusă i se spunea acelui cal Holstomer, pentru că avea pasul măsurat exact. Calul i-a iertat pe asasinii săi. Nu avea ce face şi mai era şi cal. Un oarecare m-a umplut de zoaie, de acuze, apoi s-a oprit, am crezut că i-a trecut, am mers la el cu căciula în mână, cum se spune, m-a gonit cu pietre, mai să-mi spargă dibla. M-am înjurat singur, de prost ce eram. Nu sunt umil de felul meu, dimpotrivă, mă cert chiar, uneori, că sunt prea tupeist, dar nu sunt ţanţoş şi iert foarte uşor. Prea uşor, aş zice, dacă nu m-aş contrazice singur. Iertarea mi se pare a fi una dintre cele mai frumoase calităţi ale omului, după iubire. Mila nu este cel mai frumos sentiment, deşi este util. Prin milă poţi umili un om, de altfel, chiar rădăcina este comună, are origine slavă. Pomilovanie înseamnă a te îndura de cineva. I se pregătea unui nefericit tăierea capului, trecea ţarul, un cneaz şi spunea – Niet! Capul rămânea pe umerii omului, spre dezamăgirea gloatei. Gloata nu este blândă. Nici unul dintre noi nu face parte din gloată. Gloata este o structură ad-hoc, se formează şi dispare după împrejurări, Ce plăcut este un câine singur şi ce periculoşi sunt câinii în haită? Oamenii şi câinii, după atâta convieţuire, seamănă, ca nişte rude. Nu-mi plac maimuţele, de aceea aş prefera un strămoş câine, poate chiar lup. Atunci, n-aş mai ierta nici eu pe nimeni, dar pe nimeni. Aş fi, oare, fericit?