Mihai Viteazu

Când cineva îți spune să-l lași în pace este ca și cum s-ar rosti o condamnare la moarte, Fie a ta, fie a celui care se roagă să fie lăsat în pace. Nici o înjurătură nu conține tragismul și deșertăciunea acestui –„ Lasă-mă în pace”.


Nenorocirea nu porneşte de la situaţia în care nimeni nu are nevoie de tine. Este chiar odihnitor. Nenorocirea este produsă de vidul sentimental, când simţi că nu eşti iubit...Să trăieşti în acelaşi oraş cu fiinţa iubită, care, desigur, nici nu te bagă în seamă, să nu ai curajul să-i scrii, să-i vorbeşti, telefonul e mort pentru tine, ce vei rosti în acel receptor perforat? Doamne, cum se prăbuşeşte cota cuvintelor la bursa valorilor Tale divine. Şi când te gândeşti că mâine iubita va porni cu avionul spre alte meleaguri. Oraşul va rămâne urât, cenuşiu, lătrător, ca un câine de lângă statuia lui Mihai Viteazu. Dar, îmi spune cineva, ce aveţi cu câinii? Are dreptate, iubesc câinii, chiar şi pe cei despre care cântă Mihai Constantinescu, câinii vagabonzi. Urmăriţi cu privirea reacţiile unui asemenea câine. Cum ascultă orice zgomot, pândeşte orice pericol, se uită la plasele, pungile oamenilor, miroase tot ce poate fi mirosit, mai latră uneori, a jale, a enervare faţă de un câine mai arătos, câinii au ceva proletar în ei, este vorba de lumpen-proletari, adică vagabonzi. Mi-este milă şi de boschetari, chiar dacă beţia şi lenea i-a adus în halul în care se află. Există şi cauze independente de ei, există şi un nenoroc în viaţă, fiecare îl suportă altfel. Dar iubita care nu mai răspunde la scrisori, sigur, a murit. Ea le citeşte, dar a murit. Să trăiască 120 de ani, a murit pentru mine, ca om ce nu va ajunge la 120 de ani. Nici nu înţelege ce mult îmi lipseşte un semn de simpatie, deşi primesc omagii de la diverse persoane, dar ea era prima care mă interesa. Ciudat este că a rămas de mult timp singură. Are prietene, se uită la TV, pe Internet, vede filme, citeşte cărţi, reviste, timpul trece ca un fluviu leneş, plin de cadavre. Acesta este timpul, numai noi nu vrem să-l vedem. Era o piesă „Vedere de pe pod”. De ce s-au aruncat atâţia de pe podul Mirabeau, din Paris? Celan, Gherasim Luca, de care ştiu eu. De pe pod se vede timpul cum trece, un râu nu curge niciodată spre izvoare. Nu vrea, ca şi viaţa, numai norii îşi schimbă direcţia. Să zburăm, în închipuire, cu norii, ca pe lebedele din basme.

Boris Marian