Tristețea în
artă
Stătea nemișcat ca un câine în fața magazinului,
așteptându-și stăpânul. De fapt nu avea stăpân , iar magazinul apărea lunar. Cât
o clipire astrală. O scurtă silabă în fraza Divinului. Avea un chip palid, înconjurat
de barbă. Un păianjen trecea tacticos strada, cu un ușor dispreț pentru
strălucitorii bolizi ai feciorilor de bani-gata. Ca un ac în ochi îmi stăruie
întrebarea – dacă tot suntem sortiți morții, de ce nu suntem mai uniți, mai
apropiați? Se despart soți de soții, copii de părinți, frați de surori,
prieteni, vecini. Se dușmănesc. De ce? De unde atâta vrajbă?
Tocuri, tălpi groase, scandal, sânge. O istorie. Tristețea vine încet ca un
amurg. De neocolit este amurgul. Dar tristețea personală nu este o stare artistică.
Nici veselia. Capodoperele nu se nasc din veselie, nici din pesimism maladiv. Iliada,
Odiseea nu scrieri umoristice, iar TRISTELE lui Ovidiu inspiră, totuși,
vitalitate. ROMEA ȘI JULIETTA este o
tragedie totală, Don Quijote este Cavalerul tristei Figuri, nu am râs
defel citind aventurile sale. Cum poți
să râzi de un suflet nobil supus batjocurii celor din jur, deși ridicolul
există? Sau de Rigoletto? Desigur, există mari umoriști, în fond oameni triști, Gogol,
Kafka ( sic!), absurdul este frate cu umorul. Eugen Ionescu. Cehov își numea
piesele „comedii”. Din păcate circulă umoriștii de duzină. Cineva îmi spunea - ai văzut poeți veseli? Da. La băutură. În restul timpului
suntem niște câini în așteptarea stăpânului. Iar stăpânul este chiar Dumnezeu.
BORIS MARIAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu