Lupul
singuratic
La șapte decenii de viață am învățat ce este umilința și am
văzut că este bine. Nu mă umilesc în fața cuiva, ci a propriului idol. Unii m-au
numit, cred, cu dragoste, lupul singuratic. Ca lupul de stepă, al lui Hesse.
Lupul inspiră forță, rezistență, curaj, nu se gândește că trebuie să inspire teamă. Cred că teama este
a lui, teama de neant. Spre deosebire de câine, lupul nu plânge, nu lăcrimează.
Esenin a scris - pokatilis glaza sobacii zolotymi zviozdami slioz, adică s-au rostogolit din ochii cățelei lacrimi ca stelele de aur( stăpânul i-a înecat
puii). Am plâns și eu citind acest poem, mă bucur că pot citi și în rusă fără a
fi kaghebist, că omul prost crede că orice iubitor de literatură rusă este un
potențial kaghebist. Dar George Lesnea? Cel care l-a tradus pe Esenin. În fine,
merem weiter. Pe de altă parte a fi lup
înseamnă să nu mai iubești întâlnirile, convorbirile telefonice îndelungate cu prietenii, cunoscuții, să e.viți
întrunirile, conferințele, televizorul, să citești numai anumite cărți, etc. În
schimb am timp să visez, să scriu, despre ce? Despre moarte și viață. În
vecinătatea morții, viața pare tot mai interesantă. Cred că și lupul de stepă
știe asta. El a văzut cum noaptea se sărută cu lumina. A
auzit tăcerea altor lupi, o, disperantă
nepăsare. Vorbind fără cuvinte sau în limbi uitate. Se simte majestuos în
propria singurătate. Nici țel, nici capăt, lupus eternel. Dar lupusul este o
boală de piele. Nu știu cum s-a nimerit. Weiter. Există nebunia
liniștită, vecină cu moartea. O suferință care nu mai doare. În amintiri
se nalță stânci înalte, de bazalt. Pe
ele și mai sus, castelul. Acolo sunt închise sufletele vechilor seniori.
Seniorii sângeroși, mai răi ca lupii. Se aude muzică. Le cântă foștii lor supuși,
de mult pieriți. Foști trubaduri. Iar dansul blândelor fecioare cu rochii largi
subțiri , de borangic revine-n vechile săli goale. Seniorii le privesc cu ochii reci,nici
foame, nici pasiune. Sunt de piatră. Iar lupul tremură de indignare,
compasiune. Urmează țipete dezordonate
de lilieci bolnavi de întuneric și miasme. Vin priculicii ce înveselesc castelul. Și
lupul urlă lung de groază , gelozie. Dar poți sări pe stânci? E nebunie. Două cadrane – ochii lupului, în
ele trece timpul. Se mută Soarele în casa Lunii, vai, se mută. Se nasc noi
stele lacome de lapte. Tihna s-a dus. Vorbește inima cu infinitul. Și unde-i
Dumnezeu? Pare păgân și visu-acesta. Un
biet brahman se roagă-n răsărit. Din mări sar pești, rechini, balene albe.
Privește lupul de pe mal, ar vrea să calce apa. Vântul viclean rămâne de
neînfrânt. Acesta este capătul însingurării. Nici stepa nu-l încape, nici
pământul. Zâmbește astrul lunii, știe el
ce știe. De oameni s-a desprins la mii
de leghe. Și lupul îl privește trist. El urlă, în jurul
său sunt infirmierii cu seringi și funii.
BORIS MARIAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu