Vânătorul sau ce este iubirea?

„Vânătorul o vede, ah el o vede, la ea se repede, ah, se repede, draga mea, bună ziua, fată mare, fată mare, ce faci singură-n cărare”…Un cântecel mai vechi. „Vânare de vânt”, zice Eccleziastul. Eu nu am vânat nimic. Cel mai bine știu să inventez. Când mergeam în taberele de pionieri, le povesteam  noaptea colegilor de cameră din proza fantastică a lui Gogol, cu multe adaosuri. Cred că nimeni nu dormea o juma de noapte. Eram rugat să continui în noaptea următoare. Pe verii mei mai mici îi încânyam cu povești. Ei, uite că nu m-am făcut prozator. Nu știu de ce. Nu am simțul realități. Așa zic alții. O fată care nu mă iubea deloc, Olga din Moscova, îi spunea viitoarei mele soții, cu care era prietenă, că  scrisorile mele îi plac foarte mult, numai scrisorile. Când a aflat că mă însor, a venit la mine, m-a felicitat, cu oarecare tristețe, așa am vrut să cred. Nu cred că minciunile mele au făcut rău cuiva. Dimpotrivă, momentele de sinceritate mi-au adus numai necazuri. Ce este viața. O minciună frumoasă pentru unii. Dacă o iei în serios, mori devreme. Cineva îmi spune –  de ce te cauți doar în afară? Ok, dar în afară nu e nimic  interesant. Desigur, în interiorul meu nu este o orgă de lumini, ci multe oglinzi. Ne vânăm propriile vise. După curcubeu răsare soarele. Vorbim. Miroase a cafea, tutun, căldură umană. Ce vânăm? Destine. Am fost orice, numai cinic nu. Nici vampir. Nici Don Juan. Nici înger. Nimic din ce este omenesc nu-mi este străin, vorba latinului. Ce este mai rău, să  spui că minți  sau să minți … cu adevărat?  M-am gândit să te iubesc, zice un cântec albanez. Paler dorea să fie un rac  autentic, să poată iubi ca în tinerețe.  nerușinat, dar cornurat ca melcul, scria un poet. Un vânător cu degete lungi pătrunde printre ramuri și  fire de păianjen. Setos îți beau mireasma și îți cuprind obrajii, scria cel ce a scris nemuritoarele cuvinte – Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. Mă opresc aici, cred că am spus tot ce aveam pe suflet.

BORIS MARIAN