Panoramic
Mor oamenii
cu viteza acceleratului. Fără stații. Dar trecem peste moarte cum și ea trece
peste noi. Iubirea e un fir de păianjen aurit, se rupe ușor, când doi oameni se
despart, unul moare, dar suntem noi, oare , uniți? Ne putem contopi? Firi
diferite, istorii diferite, credințe diferite, Dumnezeu și Iubirea sunt
existente și nevăzute, șarpele urii umblă primprejur. Cine îl poate ucide? Este
și el o creație, are și el un drept. Nu mă supun, cuvintele mele nu se vor
risipi ca pulberea, sunt și ale voastre, chiar de nu le rostiți. Nu pot respira
fără Iubire. Tăcerea este fatală, un
cancer de care nu scapi, doar o minune poate reface firele de aur, țesătura pe care uneori o uităm într-un dulap
cu molii. Doamne, Tu ești Iubirea, credo, quia absurdum est. În acest timp,
minciuna stă cu cel puternic doar la
masă, dar cel puternic este cel mai mincinos, el taie capul, nemilos, se îmbătase, ce jale pe curteni, miniștri, dame, numai
poeții mult se bucură, de ce? Că poezia se hrănește din fantasme, fantasmele-s
minciuni, dar aur au. Iar între stele,
depărtări, tot mai departe, sub vârste ne-aplecăm ca salciile , de mult, urcăm
treptele mărunte ale lăcașului de cult, iar fiecare treaptă spune, fii umil
aici, ești un nimic. Cândva călătoream
pe insule, oceane, ne însoțeau ambele stele polare, luna , doi luceferi, suntem
doar ochi și gură, inima răsună, dar cine o aude? Ne înfrățim cu floarea, fructul, vița de vie,
vrejul cel înalt, exemplu este melcul, are-n el
tăria credinței că tot el ajunge la liman. Obiectele se-adună în tablouri, se mai adaugă morții, par vioi,cum ne
surprinde țipătul de pasăre nocturnă, ce este? Nu este al meu strigăt, ce îmi
pasă? Unii în moarte stau liniștiți,
ordonați, așteaptă încolonarea. Ce case
vechi lăsat-am noi în urmă? Pragul s-a rotunjit
de atâția pași. Amurgul avansează-n pași de dans. Dispar sub sticlă și
orașele-insectă. Cum bate clopotul la Sf. Nicolae? Amin să spunem după fiecare frază, că nu se
știe ce urmează, nu se știe. Se-ntâmplă, Dumnezeu să fie vesel? Așa precum trec
șatrele de bohemieni, în munți se
nasc doar duhuri amăgite. Dar tinerilor
dă-le o speranță. Pe lângă visul meu mai trece un alt vis, străin și tulbure.
Eu nu mai dorm, el trece. Apoi se balansează pe o orhidee, ești tu? Zăresc o bluză albă, un piept rotund, matern
sau de amantă? Pe fruntea ta, adolescentule, și-a pus o dată și Domnul palmele, simțitu-le-ai ori ba? Amin vă spun,
amin și noapte bună.
BORIS MARIAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu