Hoțul de suflete

 

Nu sunt eu acela. Ba aș spune că mie mi s-au furat sentimentele. Impetuos, depuneam la picioarele iubitei un covor cu briliante , apoi rămâneam singur bătând din buze. Cititorul va spune – aha, te răzbuni. Nu. În anul întâi am fugit după o fată prin tot județul Ilfov, era în practică, studentă fiind la filozofie, făcea practică agricolă. Am ajuns într-o comună, eram plin de ulei de la un tractor care mă adusese acolo – fata m-a întrebat – de ce ai venit? Chiar, de ce am venit? Voiam s-o iau de nevastă.  În anul trei m-am îndrăgostit de o minionă ( acum  este ca o gogoașă) , am plecat la studii în   capitala  socialismului  mondial, după un an, am revenit, fata m-a întrebat – de ce ai venit? Și cu ea voiam să mă însor. De aceea eu nu râd de sentimentele nimănui și înțeleg și starea sinucigașilor din dragoste. Mi-am iubit părinții, simt cum mă ocrotesc de undeva din înalturi, dar la moartea tatălui meu nu am vărsat o lacrimă. Eu aveam 19 ani, el 50, mi se părea ceva absurd și nedrept. Pe atunci nu mă gândeam la Dumnezeu, la viața de apoi. Stăteam cu o fată pe dealul Cociocului, în spatele Crematoriului Cenușa. Ea plângea. De ce plângi? Ea mi-a răspuns – mă gândesc și la tatăl meu, să nu moară. Din motive nesemnificative, ne-am despărțit  ceva mai târziu, ea spunea că nu va fi niciodată soția mea, pentru că eu am o fire dominatoare. Nu știu de ce, întotdeauna m-am gândit la însurătoare. Prietenii  râdeau de mine, dar s-au însurat și ei. Ei bine, fata aceea a plecat cu soțul în SUA, a revenit după zeci de ani la București, ne-am întâlnit la o cofetărie, era crispată, nu prea frumoasă, mi-a spus – tu ai fost primul meu eșec în dragoste. Am tăcut, mă gândeam cum or fi fost celelalte  eșecuri.  Ea lucrează la Departamentul de Stat, e  specialistă în limbi străine.

A doua și nu ultima este pasiunea pentru scris.  Geo Dumitrescu mi-a spus că am talent și că își pune mari speranțe în mine. Cu puțin timp înainte de moartea sa, mi-a spus la telefon – ce ai făcut  cu acele speranțe? Eu știu ce  aștepta de la mine?  Ilie Constantin  a zis – ai talent, te public. Grigore Hagiu – iar ai venit cu poezele? Dan Laurențiu – poezia dumitale nu cântă. A lui cânta. Cornel Regman – poezie gnomică, adică moralistă. Florin Mugur – nu ai personalitate, dar poți s-o construiești. Nina Cassian – ai o sinceritate cuceritoare. Maria Banuș - am găsit  grăunțe de aur în poezia dumitale, nu căuta efecte prin rimă. Geo Bogza – ești poet, dragul meu.  Alex Ștefănescu – de ce nu se scrie despre Boris Marian? Nu știe să-și administreze opera. Gh. Grigurcu – un pedagog liric. Marian Popa – poet obsedat de Holocaust, Henri Zalis – arderea de sine concentrează lupta cu demonia ( amintește de Tzara,Urmuz, Bogza), Zoltan Terner -  poet periculos,  Baruch Cohen- „un Heine al zilelor noastre” ( aici mă abțin), ș.a.

 Dacă m-aș lua după elogiile de pe Net, 90% dintre autori sunt geniali, restul-  zero barat.

M-am convins de un lucru – între intenție și realizare este o prăpastie pe care  nu o trec mulți. Sinceritatea, atât de importantă în viață, nu ajută cu nimic în artă. Cititorul poate să se supere. Cine știe ce este în mintea unui violonist genial? Poate nu este nimic în afara unei concentrări  extraordinare asupra notelor. Asta este arta. Când iubești ceva sau pe cineva să nu întrebi – DE CE?  În acel  moment Dumnezeu se retrage.

BORIS MARIAN