Tigrul

 

Tigrul nu mai este tigru, Cum poetul nu-i poet, Unul vru să mă ucidă,

Avea-n mână un sonet, Omul nu-i baston, nici șpagă, Dar oricine-i mareșal, n-are raniță, el poartăcolți  și gheare de-animal, drag îmi este acel vierme de mătase, cam  parșiv,dar ce scoate, o minune, un poem.  Superlativ.

De pe acoperişuri atârnă toporişti, braţe tăiate, oraşul este cuprins de flatulenţă, o unitate militară condusă de căpitanul Şutmăreţ defilează în tăcerea nopţii, ca în filmul „Fragii sălbatici”, un sac cu sâni tăiaţi este aruncat pe o fereastră a castelului părăsit, din marginea urbei.  Mă grăbesc la gară şi nu ajung. Alerg şi drumul se bifurcă, apoi se destramă, sunt în câmp, stele strălucitoare ca  becurile într-un brad de sărbători clipesc, un cârlig mă apucă de guler şi mă aruncă departe, să nu mai vii pe aici , mi se spune.

 

 

În trandafiri este un gust de roşu rânced, pe lume a venit  un copil orfan. O văduvă-lehuză îşi sfârşeşte zilele pe o piele de miel. Oamenii au pleoapele plecate, ele se umflă, ca nişte cepe mari, putrede, spre sud. Se refugiază o ultimă rândunică. Tot ce rămâne, moare. Astfel s-a născut statul .

 

 

La Sybaris cred că aş fi rămas definitv. Dar nu aveam legitimaţie, buletin, paşaport, adeverinţă, chitanţă, fotografie, chip, haine, trup, suflet, nimic. Acesta era Sybaris, cel jinduit de Marele Poet. De Binele Suprem îmi pasă, dar vă rog să mă aşteptaţi puţin, revin peste trei secole.

 

E greu să fii scriitor, te-njură lumea, e greu să fii şi om, să fii neom este mai simplu, ţânţarul anofel , care citea din Marmontel e mult mai fericit, bestia, monstrul minuscul, fragil, do ut des, mă  mângâie, mă amăgeşte, îmi spune, fii atent, un  deştept face prostii mai mari decât un prost, aici este toată  chestia.

 

Veți vedea într-o zi cum pământul pe mormântul meu se va ridica în zbucium, eu voi ieși tânăr, curat, voi scrie ceea  ce nu am apucat să scriu. Un gând a căzut de-a dura pe soclu. Obrajii, gura îmi erau aprinse.  O haită de muguri mă alerga prin cimitir. În oraș a părut o stradă nouă, fără nume, fără case, trec pe strada aceea, se numește NICIODATĂ.

Hai, nani, nani, ia banii. Sunt 25.000, eu o tulii. De când mă leagănă noaptea? În poalele tale, iubito, asta mi-e soarta. Un  cap cărunt, un chip gălbui, un înger  ești, am un cucui, sunt cel ce spală umbrele de vopsea, sorbim aceeași acadea. Țin amintirea într-o cutie, cheia-i pierdută, nu am simbrie, dacă te uit, Ierusalime, să mi se usce dreapta, sunt nimeni. Inima-mi este scrum, nu mai sunt, dragostea mea, urcăm în tumult. Să nu mori, Doamne, nici eu nu mor, ne refugiem  în Labrador. Stoluri de ciori se mai rotesc, pare cam vesel, dar e grotesc. Copacul se zbate, e un incendiu, gâfâie frica, șoptești mereu thank you. De-acu unde mergem? Cât ține asfaltul? Nu mai sunt nimeni, dar sunt totuși altul. Pădure de aer, explozie totală,  doar Turnavitu-i cu socoteală.

BORIS MARIAN  .