Nebun cap. 8

 

 

 

 

Prietenii mei, Iamădeguler și Șutmăreț au intrat într-un con de umbră. Îmi este dor de ei. Cândva mă plimbam cu o domnișoară, i-am spus să-mi țină geanta și am sărutat-o. Astfel am cucerit-o pentru câteva semestre. Ceea ce am de spus, nu voi mai spune niciodată. Comunicare interzisă. Viața pe creștet, la creșă  cu Beckett, ulciorul se sparge  lovit de catarge, inelul de aur  purtat de un maur, cișmeaua mai curge cu sânge și fuge, oprește nebune rima pe strune, că struna, nebuna  lovește întruna,   pământ străveziu, ev mediu târziu, beau apă din cască,  străbuna mea flască, semne prea multe  de  cnuturi bătute, cazanul așteaptă un diavol se scapă, auzi primăvară, cum vine pe scară? A muri în somn, a nu mai muri. Femeia la treizeci de ani, de Balzac, o povestire, mi se părea neinteresantă  când aveam eu optsprezece, apoi îmi aminteam cum mă uitam la o călugăriță venită la Vatra Dornei să se trateze de stomac. Mă uitam ca la o icoană, o văd și acum, avea un oval perfect al chipului, ochi negri, sprincene mai frumoase decât orice aranjament, buze  neiertător de frumoase,  un corp unduitor în hainele lungi și negre ale călugăriei, o prizonieră a propriei frumuseți. Am visat-o mult timp, o văzusem când abia eram de clasa a opta. O mai trăi? Apoi, mulți ani mă gândeam ce ocupație ar avea o necunoscută  în tramvai,  în autobuz, era o curiozitate pe care Balzac mi-o insuflase, cine era  necunoscuta?  Juristă, contabilă, profesoară,  vânzătoare, orice amănunt mă făcea să fac  supoziții. Eram convins că voi scrie cel puțin zece romane. Dar tainele au rămas taine, romanele  le-au scris alții. Eu am trecut cu arme și bagaje la poeți, iar poeții s-au dus care încotro. Unii au murit. Alții abia salută. Nu-i nimic. Eu scriu ce îmi trece prin cap. Mâinile mele  se odihnesc, transplanturile de adevăr încercate de mine au reușit în parte, eu nu mi-am dorit să fiu un simplu funcționar al tragicomediei moderne, am vrut să-nving apatrențele unei strări de nepăsare și stadiul unei civilizații  îngândurate, mâinile mele se odihnesc ca înaintea unei frumoase glume făcute de un mort, care sărind de pe catafalc își face drum spre ieșire.Disperate, păsările se aruncă în străfundul cerului. Mie nu mi-a răspuns nimeni la nici o întrebare. Marea  se simte apăsată de prea multe vase de mare tonaj. O șoaptă zboară dintr-o carte în alta.  Fiecare fir de nisip reprezintă un fost imperiu. Ați văzut  un corb cu o rază de lună în cioc?  Eu am văzut. Pentru un pictor  firimiturile de pâine sunt filigrane pe masa tăcerii.   Mi-ar plăcea  ca după ce voi fi decapitat, capul meu să fie coborât într-o fântână răcoroasă, adâncă. Totodată mi se pune în vedere să nu mai repet eroarea, în caz contrar voi fi trimis pe Insula Diavolului, precum căpitanul Dreyfus,  Henri Chariere.. Stâlpii de telegraf cântă ca niște privighetori. Am visat că abia îmi mişcam picioarele, le simţeam din lut. Ochii abia mai vedeau, limba îmi era grea şi  aluneca  precum un somon, în gât simţeam un măr, m-am trezit.  Aşa era, totul era adevărat, doar inima ticăia, mi-a spus, stai liniştit, sunt cu tine. Lângă Spitalul Colţea un cerşetor  se bâţâia cu o viteză inimaginabilă. Mâinile, capul, genunchii, toate au mişcări oscilatorii. Oamenii nu prea îl băgau în seamă considerând că este un simulant. Are în cutia din faţa sa cam zece monede de zece bani.   Priveam covorul cu patrate concentrice, papagal refăcut după canoane estetice, ascultam geamătul mobilei retrăindu-şi căderea şi-un bâzăit în amiază, măsurând încăperea. Trebuia să dorm după asprele legi ale creşterii, să dorm în loc să urc  pe ziduri cu meşterii..La fântâna nebăută-ndeajuns mă întorc, la  anii noştri prea tineri, neistovita culoatre mov, jder în întunecime, horă-ntâlnind mâna ta, chip străin, oh, prea devreme murim prima oară, prea devreme murim... O parte din legi s-au şters prin plecarea voastră, tăcerea m-a învelit ca pe un  vierme blând, de mătase, în edificiul părăsit cineva a intrat frumos şi alb, încăperile i-au devorat chipul, eu privesc prin transparenţa clipei. Cine mă va elibera de aripi înainte de a mă închide în mine? Peştele cel lacom este prins în cârlig. Cel leneş, visător trece şi nici nu se uită. El ştie ce este viaţa, dar nu spune. Vecini cu mine, o familie, bunica, mama, două fiice, una mai frumoasă decât alta. Tatăl, mecanic pe undeva, a părăsit familia, bani nu dă, pe fete le înjură, şi-a găsit  o amantă, totul brusc şi ... nemotivat. Dar ce este motivat în viaţă? Destui au minte de peşte. Unii se trezesc, alţii dorm o viaţă.Cu cât pătrunzi mai mult în  vâltoarea vieţii, cu  atât  înţelegi fragilitatea  argumentelor.  Să nu tragi cu arcul, dacă nu este al tău, spun vechii indieni. Nu te urca pe munte, când vederea nu te ajută. Un felinar în depărtare poate fi  cu totul altceva decât crezi.Gura ei aştepta sărutul, lacrimile ei erau o chemare a fericirii, inima ei se zbătea încă, prinsă în plasa copilăriei şi totul a fost curmat de un glonţ, de o ardere intensă care a pornit glonţul, de mult  trupul ei zace inutil în pământ,  sufletul ei este departe, mâna care a ţinut pistolul, scrie azi despre trecut, desprte dreptate şi neagă istoria fetei moarte.Nu te teme, şi-a spus, vântul sorbea din căldura trupului său, nu te teme, şi-a spus, tremura ca o stea tot mai înaltă deasupra pământului. Memoria nu face zgomot ca şi morţii, împuşcăturile sunt amortizate, focurile s-au stins, dar nu este întineric, memoria este fiica Luminii, aşa cum şi morţii pe care îi iubeşti sunt ţesături fine de lumină. Cine  a zvântat sudoarea celor duşi la execuţie? Cine i-a privit în ochi cu ochii milei? Cine le-a pus degetul pe bizele în murmur? Cine a oprit execuţia, a dat la o parte ţeava flămândă a puştii, a ridicat bătrânul, femeia, copilul? Toată treaba au dus-o la capăt trăgaciul şi glonţul plecat fără gânduri şi fără întoarcere. În rest nu era nimeni.