Nebun cap. 4
Un adevărat creator trebuie să fie și nebun. Cineva care mă
numește nebun mă scutește de orice reproș. Pe site-ul „Proletarii din Macondo”,
un individ pe nume Stancagri mă face în toate felurile. Culmea, este un
pic de rudă. Singurul lui defect este că , deși nu are minte, minte. Adică are
două defecte într-unul.
Să-nmormântezi un râu? În visele mele , marea curge spre
munte, iar tot ce este nobil, dispare noaptea. Cuiele plâng. Pe umeri îmi pun
propria umbră. Îmi place ” L”ange aux poupons”. Să dăm uitării iubirea și vom
deveni cai, măgari, etc. În ce constă forța cea mare? În nebunie. Ați auzit de
Kusniewicz? Rău, este un mare scriitor,
adică a murit. Nu pot să mă dezlipesc de „Regele celor două Sicilii”.
Bernadetta a fost concepută în împrejurări greu de reținut… Avocatul, tatăl ei
și-a îndeplinit datoria și a părăsit patul conjugal… Mama avea dureri de dinți
din cauza curenților… Vă imaginați, dragi cititori. Dar „Lecția de limbă
moartă”, o capodoperă?
Ce mi-ai lăsat, plecând? Așa întreabă poetul.
Numai regii, răspunde Florin Mugur, el, prințul. Regele palid al gurii sale. „
Toată noaptea mi-au lătrat câinii
frumoși de dorul tău”. Lasă hârtiile, spune consoarta,
pieptănându-se. Acum se află amândoi, undeva pe Șoseaua Giurgiului. De la
cenușiu la albastru este un drum lung. Se poate muri pe drum. Auzi pisicile pe
acoperiș urlându-și dragostea? „ Pe prag
de cârciumi noaptea doarme”, spune alt poet.
Ghiciți-l. „Bătrân oraș cu ulițe cotite”. Nu mai există. „ Orbul
ochiului printre bare”. E ceva mai complicat. Cum se spune cuvântul orb? Doar
așteptându-i pe barbari.„Groaza și fatalitatea au stăpânit în toate timpurile”,
scris-a Poe. „Per inima sa încet
s-a-nserat”. Un înger desfigurat e desenat pe zid. O, seară a cuvintelor. Să ne
ferim de fisuri, de la fisuri pornește
catastrofa. Ce luminos ardea părul iubitei, seara, se minuna Celan. Viața
însăși este o problemă. Nu adăuga și altele.
Dar nu voi spune niciodată că viața e o glumă proastă.
„ Însemnările unui nebun” de Lev Tolstoi sunt
mai interesante decât oricare jurnale. „Demonii” lui Dostoievski sunt mai
interesanți decât oricare alți diavoli. Există
un „ Idiot” mai sfânt decât al
aceluiași ?
Rugina are gust de sânge, scapă din strânsoarea clipei. Plasa
și-a bulbucat ochii. Jocul care șterge faptele. Avem multe griji – Paris,
cumpărături, gripă, ușa de la intrare. Dar nu te bucuri de adierea vântului în
vie, de zborul stârcului înalt, de felul
cum ne fierbe-n sânge și vinul roș și
vinul alb? Tu nu știi cum se mișcă laureații, cum străzile se termină-n câmpii,
cum fluieră după femei soldații, cum morții se ridică vii și vin la dans
duhnind a veșnicie. Viața e-o problemă, ea ne scrie.
Mai ușor ni se dezvăluie lucrurile, decât oamenii, Natura nu
greșește. Când piere un om, ceva se tulbură. Când va-nceta amăgirea? Pământul e
obosit de ploi, de secetă, de noi, doar soarele îl mai revigorează cu o glumă. Timpul a tacă la trecerea fiecărui deceniu.
I-am simțit tăișul la 20 de ani, la 30 , ș.a.m.d. Acum tăișul s-a tocit, nu mai
simt decât răceala lamei. Prezentul mai surâde, îi răspund. Iubirile, năluci de
foc și umbre se duc și le privesc picioarele trandafirii în tălpi, simt în
spinare cum îmi suflă Îngerul Morții,
nu-l iubesc, nici el pe mine, de ce nu mă mai lasă-n pace? Cum spune un copil – nu vreau.
Prin geana dimineții, pătrunde o nouă zi, eu o primesc, așa
cum orice nouă dragoste nu poate fi
respinsă până la proba ei contrarie, ah, ura cea nedreaptă, oarbă, proastă.
Dar Salvador Dali, ce nu era nici prost și nici nebun, dar se
știa că este geniu? Un strigăt care încolțește de bucurie? De durere? O lacrimă
sferică, ea nu mai crește, cade în neant cu sunet de cristal, astfel poemul
care intră Într-o cameră mortuară, defuncții îl citesc plictisiți, poemul iese
la aer, îl calcă un tramvai, se ridică, se scutură, vine la ușa mea, îmi spune
scurt – ”Acum, te rog să mă scrii”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu