Nebun cap.6
În clipa când ai
terminat cu corespondența, rămâi singur în fața coalei electronice.
Fumezi sub ploaia ucigătoare. O ploaie
închipuită, cum este totul pe lume. Te
eliberezi de teamă, câștigi în plictis. Aș prefera uneori să fiu plantă.
Artistul parodiază realitatea sau o deformează?
Din instabil el face un bloc de granit, din durere – un Rai. Un fierar
s-a îndrăgostit de o contesă. Fierarul are un copil cu contesa. Contele vine
din război fără picioare și fără mâini. Fierarul pleacă în lume. De aici începe ficțiunea. Desigur, copilul,
bastardul ar putea fi eroul unui alt roman. Cunosc o persoană care la fiecare
apel telefonic începe să plângă. O admir pentru rezistența ei prin plâns. Stranii
sunt cei care se ascund de propria suferință, cum pot? Nu-mi plac cei care se
laudă cu propria bună stare. Chiar și suina are nemulțumiri. Cu vârsta câștigăm
al treilea picior, dar nicicum al doilea creier. Uluitor , o persoană fără
casă, fără soț, cu un copil, câștigă inima unui australian, deschide o editură,
se realizează. Mă înclin. Dinescu se îngrașă pe zi ce trece. Apără cauza
sărăcimii din capul său.
Există început, nu există sfârșit. Eu după fiecare film,
fiecare roman, scriu în minte o continuare, așa cum Tolstoi nu se mai putea
despărți de personajele sale din „Război și Pace”.
Dragostea intensă nu durează doar două luni. Cred în
dragostea pe viață, care se confundă cu viața, adevărata minune. Ultimul timp urmăresc expresia fețelor,
mai puțin simetria trăsăturilor, constat că femeile sunt mai expresive. Sau
joacă mai bine un anumit rol.
În dormitorul somptuos, tapisat cu postav roșu, cu ferestre
largi și cercevele lăcuite … murea un om. Vedea o grădină însorită, cu
portocali, dar o voce spuse – Ninge. Pe loc se făcu un ger cumplit. Cineva îl ruga să se scoale,
dar el plecase. De pe acoperişuri atârnă
toporişti, braţe tăiate, oraşul este cuprins de flatulenţă, o unitate militară
condusă de căpitanul Şutmăreţ defilează în tăcerea nopţii, ca în filmul „Fragii
sălbatici”, un sac cu sâni tăiaţi este aruncat pe o fereastră a castelului
părăsit, din marginea urbei. Mă grăbesc
la gară şi nu ajung. Alerg şi drumul se bifurcă, apoi se destramă, sunt în
câmo, stele strălucitoare ca becurile
într-un brad de sărbători clipesc, un cârlig mă apucă de guler şi mă aruncă
departe, să nu mai vii pe asici , mi se spune.În trandafiri este un gust de
roşu rânced, pe lume a venit un copil
orfan. O văduvă-lehuză îşi sfârşeşte zilele pe o piele de miel. Oamenii au
pleoapele plecate, ele se umflă, ca nişte cepe mari, putrede, spre sud. Se
refugiază o ultimă rândunică. Tot ce rămâne, moare. Astfel s-a născut statul . La
Sybaris cred că aş fi rămas definitv. Dar nu aveam legitimaţie, buletin,
paşaport, adeverinţpă, chitanţă, fotografie, chip, haine, trup, suflet, nimic.
Acesta era Sybaris, cel jinduit de Marele Poet. De Binele Suprem îmi pasă, dar
vă rog să mă aşteptaţi puţin, revin peste trei secole.E greu să fii scriitor,
te-njură lumea, e greu să fii şi om, să fii neom este mai simplu, ţânţarul
anofel , care citea din Marmontel e mult mai fericit, bestia, monstrul
minuscul, fragil, do ut des, mă mângâie,
mă amăgeşte, îmi spune, fii atent, un
deştept face prostii mai mari decât un prost, aici este toată chestia. Veți vedea într-o zi cum
pământul pe mormântul meu se va ridica în zbucium, eu voi ieși tânăr, curat,
voi scrie ceea ce nu am apucat să scriu.
Un gând a căzut de-a dura pe soclu. Obrajii, gura îmi erau aprinse. O haită de muguri mă alerga prin cimitir. În
oraș a părut o stradă nouă, fără nume, fără case, trec pe strada aceea, se
numește NICIODATĂ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu