Însemnările unui nebun

Cap.1

Spre deosebire de Gogol, Dostoievski și Tolstoi ( accentul se pune pe a doua silabă , eu sunt cu adevărat nebun, iar ceea ce scriu este din fantezie, nu din realitatea imediată. De pildă m-am gândit la o găină care a devenit cu anii foarte înțeleaptă, aruncă multă mizerie în jur și se socoate curată ca  floarea de colț.  Sunt destule femeiuști cu chiloței de bărbați. Scuze, sunt nebun. Am un mic dușman, la mii de kilometri, PC îl cheamă, este de o răutate patologică, dar impune tocmai prin acest defect. Păi altfel cum să ne explicăm noi că numai cei mai răi și, adeseori, mai primitivi oameni, ajung în fruntea unor biete state?L-am întrebat simplu, ce ai domnule cu mine? Nu mi-a răspuns. Nici el nu știe.  „În ochii tăi a murit ceva”, spune un fost amic. El zace acum la doi metri sub pământ. A fost un biet poet, cu oarecare trecere, foarte talentat, un om chinuit de soartă și de frică. Înainte  de a muri mi-a spus că îl iubea pe Ceaușescu. Mințea și râdea în el.   Am cultivat plante exotice, imaginare. Veneam în fiecare noapte. Ridicolul nu este cea mai mare nenorocire. Cineva s-a aplecat prea mult peste balcon și a căzut în capul unui înalt funcționar. Putea să cadă în sine însuși. Se scriu miliarde de poezii, ca stelele, castelele.Inconștienți ca peștii în jurul cârligului. Zăresc o barcă plutind, eu îmi sunt tată și mamă.   Nu căuta logica. Ea te va găsi. Cum este orbirea?  Vezi și nu vezi. A te privi în interior este mai important și mai periculos. Mă reevaluez permanent.  Cum spunea Nietzsche, ce nu mă ucide mă face mai puternic.  Nu m-am lăsat servit niciodată. Dar iubit- da. De iubire nu te poți sătura. O imensă foame de iubire.Îngăduie firii tale să supraviețuiască.. Ne stingem încet ca-n vechiul Tibet. Cuiva i-a  dispărut iubita. S-a evaporat. A simțit libertatea de care se bucură nebunii. Ca un sinucigaș. Nu înțeleg pe cei care își sapă groapa sub amenințarea pistolului. Oricum , ei știu că mor. Atunci, de ce? Te aperi cu lopata de pistol. Aceasta este demnitatea condamnatului. Trebuie să înfățișez și acest aspect. Nu sunt o pildă, nici de pildă. Urma în care timpul se-ndepărtează. Voi, descendenți, sânge în cleștar. Noi, lacomi și acum. Gust de cenușă?  Ecou monstruos. Să-l văd eu pe William Shakespeare  încolonat, între laghernici. Două sute de milioane.  Treceam peste o râpă adâncă, mă întrebam, ce caut eu pe această bârnă  mâncată de umezeală, gata să se rupă? cercetarea de sine. Să-ți pierzi vocea, abia atunci începi să gândești. O lumină aurie îmi pătrunde prin pleoape. Cineva îmi smulge corzile vocale. Nu putem lăsa mizeria să ne pătrundă în suflet. Adică - frica de moarte, ura față de semeni, minciuna. Am și eu  multe chipuri, unele nu le cunosc nici eu. Mila nu mi s-a părut o virtute, deși  multe fapte bune se nasc din milă. Dar ea umilește, chiar cuvântul conține milă. Țin mai mult la dreptate și la independență. Mă risipesc, spun ca Rilke, timpul  și moartea mă cheltuiesc.