Nebun cap. 3
Bietul Lautreamont, cine l-a înțeles? Nici azi. Nu mă mângâie acest gând. Iubesc poezia dură,
dar nu vulgară, nu-mi plac floricelele, deși majoritatea cititorilor le
preferă. Nu sunt nici pentru filosofarea pe marginea lui to be or not to be.
Este o întrebare pe care nimeni nu o poate opri sau dezlega. Îmi place umorul,
de un anumit gen, care apelează la scoarța cerebrală și nu la instincte.
Mi-este milă de toți amărâții acestei lumi, bolnavi, săraci, handicapați, dar să mă ferească
Domnul să-mi fie milă de mine însumi. Pot să mă sinucid. Oare Lautreamont este
iubit? Poezia lui este dură, dar nu este vulgară. Eu îi dau o replică. El nu o
aude. O navă de cristal pe-adânc inconștient, cuvântul meu sărut
îți pare,mai e o șansă, poate ne-om salva, îți spun – doar un sărut. Cum poate frumuseţea să sporească,când
e perfectă? Iartă-mi întrebarea.Lumina cum pătrunde? O fereastră E tot ce-i
trebuie: dar numai până seara.Apoi se face întuneric, vin strigoii,în febra
nopţii frumuseţea nu se vede,în întuneric mor şi laşii, mor eroii,numai poetul
a rămas, el crede că totul neschimbat rămâne,iar ceasul bate, bate, Doamne,
câine. Am dat peste un câine de om, ceea ce este cu totul altceva decât un
câine. Omul mușcă, este iresponsabil, pare turbat, ocupă o funcție, undeva la
Londra, scrie pe un site imund, folosește corespondența personală a altora
pentru a insulta pe cine vrea el, pare a aplica metode ghestapoviste, cum a
aflat el de emailurile altuia? A folosit banii, șantajul? Un ticălos, cu drag l-aș duce după gratii. Nu
are nimic uman în el, totul este calculat, este un pragmactic respingător, o brută. Îl cheamă … Ce importanță are? Sunt destui ca
el. Nici vârsta, nici boala, nici
handicapul nu te urâțesc , așa cum ți se întâmplă când urăști pe cineva. Mă
feresc de acest sentiment. Și nici în moarte nu am fost despărțiți, o mână de
țărână trecătoare, a scris un pierzător din Ritz, un specialist în cai și boli
mai rare, un ciob rămâne ciob pe veci, nebunii-s solidari, e bine, artistul valorează douăzeci de bani în fața
burdihanelor prea pline. Omul nu a mai citit o carte după „ Cei trei
mușchetari”, din liceu. Cu un asemenea
interlocutor mă scufund în obscură mizerie morală. Îmi amintesc de un coleg care a fost lovit, nu se știe de cine, în
curtea școlii, cu o cărămidă. Capul său a crăpat ca o nucă. Toți spuneau că i s-au revărsat creierii, dar l-am întâlnit
după treizeci de ani, era bine sănătos. Era un tip de treabă. El nu poate fi
rău, știe ce înseamnă a fi lovit. În
București, în muklte locuri, scrie , „Atenție, cade tencuiala”, nimeni nu se ferește, toți au
capete ca niște nuci.
Uneori e
bine să mori un pic, să nu mai exiști pentru alții. Să poți reînvia. Să nu-ți
fie milă de tine, ci de cei care trebuie
să fie ajutați. Se spune că omul bun se înrudește cu Dumnezeu. Ca să trăiești
îți trebuie multă răbdare. Foarte multă. Viteza trecerii variază. Uneori timpul
pare a sta în loc. Apoi, brusc,
intervine accidentul, Marele Accident. Cumplite sunt clipele când nu intervine
nimic. Atunci ai nevoie de dragoste, atunci unii devin criminali. De ce nu
suntem criminali? De rușine? De teamă? Din obișnuință? Toate la un loc. Nu-mi
vorbiți de iubirea abstractă de aproapele. Toți încălcăm Decalogul. Renunț la
poezie? În noi este Raiul și Iadul, un leagăn ne duce zilnic dintr-o împărăție
în alta, până când moartea ne va despărți sufletul de trup. Orfeu, pe măsură ce
eu mă aprind, te scufunzi în tăcere, adânc, precum sunetul trist dinspre Pind, eu
alerg și te caut, nu mai cânt. Poate-ai vrea să-ți închin ode lungi, să rechem
zeii antici, iubind, poate vrei să te-ascunzi, să te uit, poate a fost doar un
joc, doar alint. Eu rămân, am să cânt mai sonor, ca un cerb dominat de
instinct, dar tăcerile tale mă dor și cuvintele tac și mă sting.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu